O scrisoare ruptă…

În 22 Decembrie 1989, puțin după decolarea elicopterului lui Ceaușescu de pe acoperișul CC-ului, ne aflam – cei de la “Informația Bucureștiului” – în biroul redactorului șef, copleșiți de evenimentele care se derulaseră și de confuzia generală. Starea de excitație la care ne aduseseră a acționat ca un drog. Îmi amintesc că, într-un elan aproape inexplicabil, am scos de pe perete tabloul înfățișându-l pe Nicolae Ceaușescu și – sub privirile uluite ale celor din jurul meu – m-am dus la fereastră și l-am aruncat în mijlocul străzii în care se strânsese o mulțime care aștepta apariția ziarului care urma să consemneze evenimentul Revoluției. Tabloul s-a făcut cioburi, în uralele celor care asistau la scenă. În jurul meu, colegii, dintre care aproape nici unul nu îndrăznea să realizeze că o etapă din existența noastră se încheiase definitiv, erau încercați de sentimente contradictorii. Cel mai șocat era fostul redactor șef, care încercase chiar, involuntar, să mă împiedice să-mi duc gestul iconoclast la sfârșit. Nu sunt foarte mândru de el și realizez că a fost o izbucnire ce putea fi bănuită de teatralism. Însă era exact ceea ce simțeam atunci după noaptea în care văzusem oameni murind în stradă pentru îndrăzneala de a vrea și a crede că libertatea poate fi reală. Probabil că gestul lui Victor Ponta, de la congresul de Sâmbătă al PSD, are – păstrând proporțiile - ceva din motivația pe care am evocat-o. El rămâne însă – în condițiile actuale – discutabil și disputabil. Trei băieți care trăiesc din analize și comentarii politice la un canal TV care, cu deplină sinceritate, nu-și ascunde opțiunile probăsiste, l-au veștejit pe Ponta, acuzându-l de lipsă de orice – de la politețe elementară până la simț al realității. Alți băieți de același calibru, dar de la un canal care și-a făcut din demersul antibăsist un standard de luptă, găsește ruperea scrisorii ca perfect normală și legală, ca pe o afirmare viguroasă a refuzului de a pactiza cu inamicul. Pentru că în politica actuală s-a ajuns, practic, la aceeași brutală fractură a societății între faliile pro și contra unei persoane. Că Băsescu este un fel de Ceaușescu nu poate fi altceva decât o figură de stil. Ar însemna să negăm o realitate, chiar dacă democrația noastră este imperfectă, considerând că maniera voluntară de acțiune a președintelui este o formă de dictatură. Băsescu este doar atât de dictator cât îi permit o Constituție scrisă cu privirile spre trecut și o clasă politică neexperimentată și neobișnuită să folosească instrumentele fundamentale ale democrației. Nu poate fi – chiar dacă și-ar dori – un Ceaușescu, după cum nici noi nu mai suntem ce eram în vremea dictaturii. Așa încât ruperea scrisorii prezidențiale nu constituie altceva decât un exercițiu de imagine al unui lider care dorește să-și demonstreze intransigența într-o zonă în care domnește autoritar compromisul. Până la limita compromițătoare a acestuia. Și ce exemplu mai edificator decât traiectoria politică a acestui Piedone, personaj lipsit de statură morală și culturală, orbecăind dintr-un partid în altul, primit cu urale și cu brațele deschise la fiecare trădare, atâta timp cât se consideră că aceasta e folositoare pentru conjunctura respectivă.