O săptămână fără gust şi miros

Multă vreme ne-am amăgit  în sport cu ideea că, deşi suntem o ţară mică, avem oameni talentaţi, capabili să obţină rezultate superioare unor naţiuni cu resurse incomparabile mai mari. Campioni ca Nadia Comăneci, Ilie Năstase sau chiar „garnitura de aur” din fotbal ne-au făcut să contăm în prima scenă a sportului. E drept că multe din dintre aceste performanţe datează dintr-o perioadă istorică în care totalitarismul deschidea această portiţă spre afirmare, susţinerea sportului, inclusiv cel de masă, făcând parte dintr-un proiect de propagandă şi de justificare a sistemului. Iar realitatea este că fără o atenţie deosebită acordată sportului de masă pentru a putea face selecţia valorilor, sportul românesc ar fi rămas la nivelul altor discipline care s-au situat la limita supravieţuirii.

Ne-am imaginat cu toţii că libertatea adusă de Revoluţie va descătuşa toate acele disponibilităţi ţinute în frâu de regimul comunist pe diferite criterii, între care cel mai frecvent utilizat a fost acela al obsesiei că sportivi valoroşi vor dezerta cu prima ocazie din „lagăr”, motiv pentru care erau ori blocaţi, ori supravegheaţi şi şantajaţi cu prilejul oricărei deplasări externe.

Anii de libertate s-au acumulat, dar nu în favoarea performanţei, inclusiv celei sportive. De trei decenii sportul românesc trăieşte din amintiri sau din ultimele zbateri ale unor discipline cu tradiţie. Imnul românesc a fost intonat tot mai rar sau aproape deloc la marile competiţii internaţionale. Cei câţiva campioni autentici care au supravieţuit duc cu greu povara încrederii şi speranţelor puse în ei. O imagine emblematică pentru starea în care a ajuns sportul românesc ne-a oferit, ca exemplu, doar ultima săptămână. Care a început cu o drastică şi categorică înfrângere (poate una dintre cele mai jenante pentru prestigiul său personal) a Simonei Halep, exact acolo unde a cunoscut şi cel mai mare succes al său - la Roland Garros. În faţa unei poloneze de doar 19 ani Simona a părut că se afla acolo pentru a lua lecţii de la o maestră. Desigur, un campion nu se poate afla în formă în fiecare zi dar există o limită sub care nu are voie să coboare. Iar Simona, în cele vreo 70 de minute în care a câştigat doar trei puncte, a apărut ca rătăcită în peisajul trist al tribunelor cu doar câţiva spectatori zgribuliţi. Aici poate că ar trebui spus ceva despre modul în care Simona a folosit pauza sanitară, altfel decât pentru a filma reclame şi a se relaxa...

O a doua  imagine a venit din Ucraina, unde campionul nostru Viorel Simion înfrunta pe cel en titre, Berincik,  intr-un cadru fastuos, demn de o mare finală. Ne puneam mari speranţe în Viorel şi în palmaresul său valoros, dar fără prea mult rost. Pentru că a fost pur şi simplu măcelărit în ring, nereuşind să opună nici o rezistenţă adversarului său care nu a recepţionat practic nici o lovitură notabilă, dar l-a pus de vreo trei ori la podea, obligându-l să abandoneze în runda a şaptea. Am aflat din comentariul reporterului român că Simion avea o scuză: nu mai intrase în ring de un an şi nu se mai antrenase deloc! Atunci ce a căutat acolo? Un prilej ca să se facă de râs şi o dată cu el pe noi?

Bomboana pe coliva săptămânii sportive au pus-o  băieţii lui Rădoi, în jurul cărora s-a desfăşurat o propagandă febrilă din care reieşea că abia acum Naţionala, debarasată de boşorogii lui Contra, îşi va spune cuvântul prin minunile tinere promovate şi se va califica la competiţia europeană, pe care am ratat-o sistematic în ultimii ani. Am asistat însă la un joc în care de cele mai multe ori islandezii  ne-au ridiculizat pur şi simplu. Iar ceea ce ar putea să pară, prin scor, o înfrângere onorabilă, la limită, s-a datorat doar faptului că echipa de arbitri VAR şi-a amintit că într-o fază mult precedentă s-ar fi produs un fault în careu, sancţionat apoi cu un penalty, după ce islandezii rataseră între timp scorul de 3 - 0. A fost şi singurul şut pe poartă al unei echipe anemice, lipsită de o idee de joc şi de instrumentele tehnice pentru punerea ei în aplicare. Nu sunt însă jucătorii de vină. Nu e nici Rădoi, care a făcut ce a putut cu materia primă avută la dispoziţie. E de vina sistemul care a făcut din fotbal o tarabă la care se negociază jucători şi rezultate, dar nu se creează nimic. Degeaba ne îmbătăm cu apă rece înaintea fiecărei confruntări de la care aşteptăm o confirmare care nu vine. Pentru că nu are de la cine şi de la ce.