O moarte primită cu aplauze...

Faptul că anunțul morții unui om este întâmpinat cu aplauze poate să dea respectivului episod o tentă de indecență. În fața morții doar tăcerea este cea care are de spus ceva. Dar, în acest caz particular, lucrurile sunt cu totul și cu totul speciale: cel aplaudat pentru trecerea pe celălalt tărâm este un individ a cărui conștiință este încărcată cu nenumărate crime odioase. El este acela care a decapitat, în direct, pentru camerele de filmat, ostateci a căror unică vină era cea de a se afla într-un loc nepotrivit la momentul nepotrivit. A pus la cale atentate care s-au soldat cu sute de morți. Mai nou, era în cautarea unei ... bombe atomice, cu care să radă de pe fața pământului orașele pline de păcătoși. Zarqawi, căci despre el este vorba, e, de la invadarea Irakului de către americani, „brațul înarmat” al organizației teroriste care dăduse lumii civilizate cele mai grele lovituri. Dacă Bin Laden continuă să fie teoreticianul terorii, Zarqawi a devenit practicianul ei. Ascuns în haosul creat de război, el sfida militară americană lovind acolo unde nu te așteptai și întreținând teroarea care guvernează deja de ani de zile Irakul eliberat de teroarea lui Saddam și târât cu forța pe drumul unei democrații pe care n-o înțelege și n-o dorește. Uciderea lui Zarqawi într-o ambuscadă despre care circulă deja variante fantasmagorice, chiar dacă îi face să răsufle ușurați pe americani și autoritățile din Irak, este departe de a pune capăt terorii. După o logică proprie fenomenului, locul lui Zarqawi va fi luat de alți practicieni ai terorii, care consideră că Allah le-a încredințat misiunea alungării unui inamic care nu are de gând sa plece, cu orice risc, cel puțin atâta timp cât din puțurile irakiene se mai poate extrage un baril de petrol. Zarqawi și oamenii săi n-au apărut din senin, Ei sunt, între altele, și o consecință directă a „cruciadei” americane, care a confundat cu intenție lucrurile: nucleele teroriste din zonă, cu regimul lui Saddam. Din această confuzie a rezultat ce putea fi mai rău: revigorarea terorismului, căruia i-a fost oferită o nouă cauză și aruncarea în haos a unei țări căreia dictatura îi conferea o anumită stabilitate. Că Saddam nu a dispus nici de arme de distrugere în masă și nici nu a coperat cu Al-Qaeda este acum un adevăr despre care nimeni nu vrea să mai discute. Dar aceste lucruri nu mai au importanță. Războiul a pornit, victoria a venit rapid si haosul și nesiguranța s-au instalat temeinic alimentând resorturile mistico- religioase ale atentatorilor ucigași și ale nenumăratelor formațiuni teroriste de genul Al-Qaeda.