O mie de chinezi la Bucureşti

Cu peste 200 de ani în urmă, Napoleon scria: „Când China se va trezi, lumea va tremura”.

;)

China s-a trezit. Şi de aproape două decenii mărşăluieşte, precum armata lui Mao, spre vârful ierarhiei mondiale. În toate domeniile. A devenit cea de-a doua putere economică a lumii şi este economia cu cea mai mare capacitate de a face investiţii. Şi le face, aproape peste tot într-o lume care asistă cu uimire la această veritabilă explozie.

Ritmul ameţitor de dezvoltare a Chinei s-a datorat a două fenomene: primul – asaltarea pieţei mondiale cu produse ieftine, care au sfidat orice concurenţă şi a condus la constituirea unei importante baze de producţie ce utiliza o mână de lucru ieftină. Al doilea: deschiderea propriei sale pieţe spre consum, în momentul în care piaţa mondială ajunsese la saturaţie şi ameninţa să-i blocheze evoluţiile.

China a contrazis toate teoriile economice care făceau distincţia clară între ideologie şi economie, dovedind că acestea pot coexista într-o formulă cu totul şi cu totul particulară. Dacă istoric, ideologia comunistă a fost pusă cu semnul egalităţii cu sărăcia generalizată şi cu satisfacerea nevoilor elementare de existenţă, China a dovedit că a treia cale există şi funcţionează, suplinind prin dirijism diferenţele create de rentabilitate.

Relaţia istorică a României cu China este cea cel puţin interesantă. Ceauşescu a făcut din China contraponderea la influenţa sovietică, încercând să se poziţioneze ca un soi de arbitru între cele două superputeri. România a devenit una dintre bazele de explorare a relaţiei cu Europa.

Vreme de mai multe decenii, zeci de mii de studenţi chinezi au venit în România pentru a se pregăti în diferite domenii. Acest eşalon a constituit un suport deosebit al legăturilor dintre cele două ţări, la ora actuală existând încă numeroşi lideri la diferite nivele care nu doar vorbesc româneşte, dar şi scriu sau cântă – ca să-l amintim doar pe fostul preşedinte Zian Je Ming, un mare iubitor de romanţe.

Conducerea politică chineză a privit cu înţelepciune schimbarea din 1989, continuându-şi politica de deschidere spre România chiar în condiţiile diferenţelor ideologice. Atitudinea noastră a rămas însă duplicitară. În timp ce grupările de dreapta îndemnau la reticenţă sau respingere (rămâne celebră propunerea lui Emil Constantinescu ca România să rupă relaţiile cu China în favoarea Taiwanului, în schimbul unor investiţii de 2 miliarde de dolari), cele de stânga s-au manifestat cu timiditate. Cele câteva vizite făcute de Ion Iliescu nu s-au soldat cu măsuri concrete, în ciuda ofertelor chineze generoase, blocate de birocraţia şi corupţia de la Bucureşti. Un moment important al acestor relaţii l-a constituit organizarea, în 2003, a unei întâlniri istorice între conducerea Partidului Comunist Chinez şi liderii Internaţionalei Socialiste, propuse şi realizate de către Adrian Năstase. Dacă pe parcursul mandatelor lui Băsescu nu s-au făcut paşi semnificativi, venirea la putere a USL a modificat şi percepţia şi metodele de lucru. Premierul român a vizitat de câteva ori China, a pus bazele unor înţelegeri complexe, al căror rezultat este acest eveniment cu adevărat istoric – reuniunea şefilor de guvern din Europa Centrală şi de Sud Est cu cel chinez şi Forumul economic româno-chinez, care aduce la Bucureşti peste o mie de oameni de afaceri din Republica Chineză. Depinde doar de noi şi de capacitatea de a depăşi imobilismul birocratic să facem din această reuniune o trambulină a ieşirii din stagnarea actuală. Dar pentru asta nimeni nu poate băga mâna în foc...