O lege întârziată….
Autor: Octavian ANDRONIC
Publicat la 25 august 2007
La Ministerul Justiției a avut loc o conferință de presă referitoare la proiectul de lege privind ștergerea condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada
La Ministerul Justiției a avut loc o conferință de presă referitoare la proiectul de lege privind ștergerea condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada...
martie 1945-decembrie 1989.
Am citit anunțul de două ori, nevenindu-mi să cred: cum adică, după 17 ani abia, Ministerul se gândește să anuleze una dintre cele mai mari nedreptăți făcute oamenilor? A fost nevoie de 17 ani ca cineva să realizeze enormitatea acestei situații: oameni condamnați pe nedrept, au trebuit să aștepte până acum o simplă reparație morală - să li se șteargă din cazier consemnările infamante?
Îmi vine în minte o scenă din copilărie: pe strada mare a orășelului de la granițele cu Ungaria și cu Iugoslavia lui Tito, o coloană de oameni târând după ei bagaje, mânați din urmă de milițieni. La un moment dat, din grup s-a desprins un bărbat care s-a repezit și m-a luat în brațe, plângând. Milițienii l-au smuls brutal din îmbrățișare și l-au readus în coloană, urmărit de fețele pline de lacrimile mamei și mătușilor mele. Era unchiul Sandu. Fusese trimis de stat, după preluarea Basarabiei, în 1919, undeva pe lângă Cahul, ca jandarm. Era căsătorit cu una dintre mătușile mele, care l-a urmat în calvarul pe care avea să-l suporte, deportat în Bărăgan. Pentru vina de a fi fost unealtă a regimului bughezo-moșieresc.
Alături de el, în trenul de marfă care avea să-i poarte cale de o săptămână, spre Felești, au fost înghesuite alte familii, de chiaburi - termen nu prea cunoscut în Banat, unde cine muncea era înstărit, iar cine nu, era sărăcan.
Unchiul Sandu a stat mai bine de 10 ani în Bărăgan, fără să știe prea bine ce ispășea. Când a revenit acasă, era un om distrus. Fiindcă a fost deportat, n-a mai găsit de lucru decât la munci brute, grele, care l-au topit pur și simplu. Mătușa mea a purtat toată viața și ea stigmatul deportării, neavând nici măcar pensie. Ca ei au fost mii, sute de mii. Oameni care au suferit mai mult sau mai puțin, dar întotdeauna pe nedrept. Oameni cărora condamnările le-au întors viața, i-au pierdut sensul. Câți au mai rămas până astăzi, să se poată bucura de inițiativa întârziată a ministrului? Cred că destul de puțini. Și care, poate, nici nu vor mai avea puterea să se bucure de reparația morală pe care o poate constitui această lege întârziată, în vâltoarea bătăliilor politice fără sens și a mizelor derizorii.
Comentarii
nu este nici un comentariu
Adaugă un comentariu