O lecţie de europenism

Dezbaterea publică organizată joi cu principalii candidaţi la şefia Comisiei Europene, în alegerile de la 25 mai, reprezintă un model. De civilizaţie, de competenţă, de abordare a problematicii complexe pe care o pune construcţia europeană la finalul celui mai agitat ciclu al său. Nici una dintre structurile precedente nu a fost confruntată cu situaţii de densitatea celei parcurse în ultimul cincinal, marcat brutal de criza economică şi financiară care a pus la grea încercare proiectul fondatorilor.
Din nefericire, această grea şi complicată sarcină, de a naviga printre gheţarii şomajului, recesiunii economice, extremismului şi euroscepticismului a revenit unei formule a cărei mediocritate a fost mai evidentă ca oricând.
Se spune că democraţia este leagănul mediocrităţii, că într-un astfel de sistem personalităţile puternice nu au succes. Iar reprezentanţii de factura proteicului Barroso, a inodorului Rompuy sau a incolorei doamne Ashton au reşit să confirme pe deplin această teorie. Nu ştiu cu cât ar fi fost ridicată ştacheta de prezenţa în funcţia de preşedinte a lui Tony Blair, dar cu siguranţă că lucrurile ar fi stat altfel. Actuala comisie, cu bune şi rele, a intrat deja în istorie. La orizont se profilează o altă generaţie de lideri europeni şi o altă modalitate de tranşare a celor mai importante decizii, între care şi preşedinţia consiliului. Ceea ce părea acum a fi apanajul liderilor politici, decizia luându-se în spatele uşilor închise, de către liderii celor mai puternice ţări de pe continent, de data aceasta va trebui să se schimbe. Nu doar prin aplicarea principiilor Constituţiei de la Nisa, ci şi prin democratizarea reală a uniunii. Care este rostul acestor alegeri – s-au întrebat, la unison, cei cinci candidaţi prezenţi la dezbatere – dacă şefia consiliului va fi decisă fără a se ţine cont de rezultatele scrutinului european? Ce încredere să mai aibă cetăţeanul care vine la vot, că opţiunea sa contează? A fost o provocare aruncată ca o mănuşă şi lui Merkel şi lui Hollande (căruia Barrosso le telefona înainte de luarea oricărei decizii – conform afirmaţiei lui Tsipras), dar, mai ales unei opinii publice căreia Parlamentul European îi cere să ia atitudine.
Schulz – candidatul socialiştilor, Junkers – al pupularilor, Verhofstadt – al liberalilor, Tsipras – al Stângii Unite şi Keller – al verzilor, au dialogat succint şi la obiect, expunându-şi punctele de vedere şi punând degetul pe “rănile” netratate ale actualei Comisii – asuteritatea păguboasă, şomajul, corupţia generalizată şi evaziunea fiscală – într-o discuţie liberă, dar civilizată şi convingătoare. Pentru prima dată, pe lângă cele trei forţe istorice, şi-au marcat cu pregnanţă prezenţa printr-o abordare realistă şi aplicată “stânga unită”, reprezentată de un lider netradiţional de factură cu adevărat europeană (grecul Tsipras) şi curentul ecologist care depăşeşte sensibil graniţa frondei şi a anecdoticului (Keller).
Există toate premisele ca viitorul şef al Comisiei să fie socialistul Schulz, sprijinit de o coaliţie care îşi propune să întrerupă dominaţia de lungă durată a popularilor, precum şi metodele cu care aceştia au încercat să soluţioneze probleme nerezolvabile. Pentru noi, românii, dezbaterea de joi ar trebui să constituie un model de dialog şi limbaj politic, pe care mi-ar plăcea să le regăsim la scrutinul prezidenţial din iarnă. Sper, dar nu sunt deloc sigur, că mitocănia dâmboviţeană nu-şi va pune din nou amprenta asupra acestor dispute.