O instituție handicapată: ANI!

Legea ANI ar fi trebuit să fie un avort juridic. S-a născut înainte de termen, având greutatea minimă pentru a supraviețui și o serie de organe esențiale nedezvoltate sau malformate. A fost hrănită la sânul câtorva politicieni cu laptele acru al incompetenței și dată apoi pe mâna unui personaj dubios, pentru a i se face educație. Când să dea examenul de maturitate, comisia de la Curtea Constituțională a trântit-o de două ori pe motiv de nelegalitate, anulându-i studiile de parcă le-ar fi făcut la Spiru Haret, de la distanță. Soarta ei ar fi fost tristă dacă nu i-ar fi sărit în ajutor Europa, cea atât de sensibilă la nevoile orfanilor. Dacă nu-i găsiți iute un rost nu mai pupați Schengen la anul! – a fost mesajul transmis de la Bruxelles prin aceeași mamă vitregă, devenită între timp europarlamentar. Și iată că jucăm jocul: „ei se fac că vor să luptăm cu corupția, noi ne facem că luptăm!”. După atacurile la baionetă ale lui Frunda, urmează un vot cuminte în ambele Camere: legea e atât de neputincioasă, chiar cu vechile prevederi, încât n-are rost să ne mai batem capul cu ea – își spun demnitarii și parlamentarii, iar ultimii se pregătesc de noul botez. Așa cum este, legea ANI dă doar o satisfacție formală Comisiei Europene. Ea se alătură DNA în evantaiul de „înlocuitori” juridici prin care, chipurile, lupta cu corupția ar fi mai nemiloasă. Cine are însă curajul să răsfoiască bilanțul celor două instituții va constata că: DNA deschide tot felul de procese care în final se-nchid pe motiv de vicii deprocedură; ANI prinde cu ocaua mică doar demnitari neglijenți care uită ce-au scris ultima dată în declarațiii sau fac „mișto” introducând bunuri necuantificabile. În forma actuală probabil că vom aștepta mult și bine până când insectarul său va fi prins cu acul primul parlamentar care s-a îmbogățit în cursul mandatului din altceva decât din leafă și diurnă. O problemă adiacentă care-i frământă pe politicieni este cum să mai ia ceva de la bogați și să dea la săraci fără a se face apel la procedurile haiducești. UNPR-ul lui Oprea – el însuși un om destul de bogat – a venit cu o idee din care vrea să facă un proiect de lege și să introducă taxa de solidaritate a bogătanilor. Averea personală (noțiune destul de nebuloasă) compusă din bunuri imobile și mobile (case, mașini, iahturi, elicoptere) care depășește vreo 600.000 euro ar urma să fie taxată cu 1% pe an. În acest fel, cred uneperiștii, s-ar putea strânge doar anul ăsta vreun miliard de euro, ce ar urma să fie dirijați spre fondul de pensii. Idee nobilă, dar total inaplicabilă. Când se va face inventarul bogătanilor, s-ar putea să se ajungă la concluzia că în România așa ceva nu există! O chestiune cu adevărat importantă o constituie solidaritatea văzută prin prisma actelor de binefacere. În toată lumea civilizată mari bogătași își direcționează parte importantă din avere (contra unor facilități fiscale, evident) spre domeniile pe care statul nu le poate susține suficient: sănătate, educație, cultură. Cred că și la noi, unii dintre marii îmbogățiți ar avea astfel de impulsuri dacă reglementările fiscale n-ar fi atât de restrictive: practic, poți să donezi doar 2% din venituri. Și nimeni nu are chef să dea statului niște sume de care să dispună acesta după bunul plac al guvernanților temporari. Și atunci ce să facă bogații noștri, decât să-și facă palate și să-și ia flotile de mașini de fițe înmatriculate pe firmă?