O aniversare șchioapă

În fiecare an, mijlocul lunii iunie este întâmpinat cu sentimente diferite de către variatele categorii de participanți la evenimentele care au pus sub semnul întrebării autenticitatea schimbării din decembrie. Practic, pachetul „13-15” este analizat și evaluat fără a se ține cont de specificul fiecăreia dintre cele două etape care l-au compus. Pentru că a fost, mai întâi „cauza”– 13 iunie, iar apoi „efectul” – 14-15 iunie. De regulă, situația este interpretată după cum convine mai bine: ori suprasolicitând ziua de 13, ori ignorând-o și focalizând asupra urmărilor din 14-15 iunie. Privite în ansamblu și fără patimi sau resentimente, cele trei zile de zguduire a echilibrului fragil de după Revoluție, au însemnat și o probă a rezistenței clasei politice la încercările la care este supusă democrația. „14-15” n-ar fi fost posibile fără „13”, iar „13” nu s-ar fi produs dacă tensiunile acumulate în cele cinci luni precedente ar fi avut vreo altă cale de defulare. Practic, disputa s-a dus între câștigători, beneficiarii direcți ai Revoluției – „legitimi” - și cei care au reacționat cu întârziere, pierzând terenul privilegiilor pe care au încercat să-l recupereze pe alte căi. Dealtfel, procesul care a făcut implozie în piață a început cu 22 aprilie, odată cu mitingul țărănist din Aviatorilor, mutat și rămas în Piața Universității ca un avanpost în liniile noii puteri, confirmate de alegerile din mai. Mai degrabă incomodă decât periculoasă, manifestarea din Piața Universității n-a fost lăsată, imprudent, să se stingă de la sine. Puseul de autoritate din noaptea de 12 spre 13 a reactivat tensiunile. Reacția împotriva reprimării s-a transformat într-un soi de nouă revoluție, direcționată, după modelul din decembrie, spre prezumtivele centre de putere. Nu există nici o diferență între manifestările violente ale „populației” din 13, și violențele de răspuns ale minerilor, din 14. Ele se înscriu în același registru al înlocuirii mecanismelor administrative ale statului, cu formațiuni de tip paramilitar, dezorganizate sau organizate. Istoria nu lucrează cu „dacă” dar nu pot să nu mă întreb care ar fi fost cursul istoriei dacă grupările anarhice care au atacat Poliția, SRI-urile, MI-ul și Televiziunea, ar fi înregistrat o „victorie”? Care ar fi fost statutul politic al noilor revoluționari, după un exercițiu realmente democratic, precum cel din mai? Încercarea care se face astăzi, de a clarifica lucrurile doar prin anchetarea și pedepsirea celor care au replicat violențelor din 13, este una șchioapă și nerealistă. Și nelegală, în același timp. Nu poți sancționa o infracțiune, absolvind o alta. Or, chiar acesta este procesul la care asistăm în prezent, proces care nu numai că nu va clarifica lucrurile, ci va produce noi tensiuni și resentimente.