Numărătoarea inversă a “regimului Băsescu”

Ceea ce părea un soi de poveste cu “arătarea pisicii” tinde să devină realitate: suspendarea președintelui. Nimeni n-a părut să ia în serios avertismentele USL-ului. Nici chiar președintele însuși care, după cedarea istorică de după moțiunea de cenzură, își făcea planuri cum să manevreze pentru a demonstra românilor că puterea a încăput pe mâini nepricepute. De aici și variatele oferte, între care și aceea, aparent generoasă, de a demisiona dacă i se împlinește visul modificării Constituției, cu reducerea parlamentului la o singură cameră și la 300 de deputați. Surpinzător, nici iubitele sale servicii secrete nu au reușit să-l avertizeze asupra unui plan minuțios pus la punct încă de pe la începutul anului și aplicat acum cu scrupulozitate. S-a considerat că USL-ul va fi mulțumit să aibă puterea, nemaiobosindu-se să scape de președinte, în ideea de a avea o țintă spre care să-și arunce periodic săgețile. Iată însă că numărătoarea inversă a “Epocii Băsescu” se consumă cu repeziciune. Declanșată de moțiunea de cenzură și derulată pe etapele numirii lui Ponta, a alegerilor locale și a demiterii șefilor celor două camere, aceasta se îndreaptă vijelios spre finiș: joi a fost citită cererea, de față chiar cu împricinatul, săptămâna viitoare se va vota suspendarea efectivă iar în maxim o lună “românii” vor fi chemați la urne ca să decidă ceea ce pare deja de domeniul inevitabilului. Aceste suspendări apar ca un soi de blestem ce apasă asupra mandatelor lui Băsescu. În 2007, după doar doi ani de serviciu, în plin conflict cu liberalii lui Tăriceanu, Parlamentul a reușit să contabilizeze 322 de voturi în favoarea suspendării. În 2007 însă, situația de ansamblu era alta: după doar doi ani, Băsescu nu-și epuizase creditul pe care i-l acordase populația în speranța că va reuși să atace frontal corupția, conform promisiunilor din campanie. Culcându-se pe laurii victoriei parlamentare, liderii partidelor coalizate într-u suspendare n-au avut nici cea mai mică intenție de a-și concretiza demersul la nivelul electoratului. Cu viclenia caracteristică, Băsescu a apăsat pe pedala populismului transformând cauza personală într-una generală: cei “322” de agresori aveau ca obiectiv suspendarea demersurilor sale în favoarea curățirii clasei politice și a însănătoșirii morale a națiunii, al cărei campion era el însuși. Votul zdrobitor în favoarea rămânerii sale la putere a fost, practic, cel care a alimentat copios următoarea sa campanie, de realegere. În 2012 situația este complet diferită. România a trecut prin trei ani de criză decontată de putere pe spinarea populației. Sub protecția lui Băsescu, PDL-ul a pus mâna pe toate pârghiile puterii pe care le-a manevrat exclusiv în scopul servirii nerușinate a clientelei proprii. La cârma țării s-au succedat executive incapabile și corupte cauționate de același președinte. Cota de în șeful statului a scăzut până la niveluri de neconceput, iar manifestările ostile ale populației au căpătat forme tot mai active. La un calcul sumar se poate spune că “epoca Băsescu” se află la asfințitul său, fiind doar o chestiune de zile până când fotoliul de la Cotroceni va deveni vacant. Este o situație unică în democrația europeană, când un regim este sancționat de două ori cu moțiuni de cenzură și cu două suspendări urmate de o demitere.