Numai împreună ne putem despărți!

Partidul Național Liberal are o istorie lungă și una scurtă. Cea lungă a impus în istorie figuri de prim rang care au determinat destinul României. Cea scurtă este plină de turbulențe și de contradicții. A reintrat în scena politicii după o absență de cinci decenii încercând să reînnoade firul tăiat brutal de regimurile totalitare. A fost meritul lui Radu Câmpeanu de a aduce în jurul său, alături de generația “penitenciară” și pe cea “revoluționară”. Sudura a fost dificilă și n-a trecut mult până când partidul a început să se fragmenteze în aripi și aripioare sub presiunea unui prea mare număr de lideri veleitari. După ce a ratat Parlamentul, în 92, partidul a trecut printr-un dificil proces de reconstituire în siajul Convenției Democratice, în care liberalii au fost nevoiți să accepte rolul conducător al țărăniștilor. A reajuns la putere cu această alianță în 96 (după ce mai trecuse pe acolo în cabinetul Stolojan), dându-le țărăniștilor o lovitură mortală prin desprindere și prin abordarea alegerilor din 2000 pe cont propriu. Au ieșit jumuliți din aceste sisteme și a fost nevoie de un nou experiment, al Alianței DA – pentru a reveni în prim-plan, de data aceasta ca partener majoritar al democraților. Băsescu i-a adus din nou la putere, unde s-au comportat asemenea puiului de cuc, azvârlindu-i din cuib pe foștii feseniști și guvernând cu sprijinul tacit al pesediștilor. Runda de alegeri din 2008 i-a plasat într-o opoziție și într-o conjunctură în care echipa care se bucurase de foloasele guvernării a fost nevoită să lase locul outsiderilor. Antonescu a devenit un neașteptat președinte, succedând linia Quintus –Stoica – Stolojan – Tăriceanu, grație prestației hotărâte din compania prezidențială în care l-a contrat cu agresivitate pe Băsescu. Schimbarea de președinte a adus și o primenire a echipei la vârf, trecându-i în tribună pe greii din timpul guvernării. Schimbarea de guvern și alegerile locale i-au întărit poziția lui Antonescu, în calitate de co-președinte al alianței câștigătoare și a amplificat resentimentele din partid la adresa “favoriților” acestuia, între care se numără oameni fără un clar back-ground liberal și fără autoritate în partid. Promovarea discreționară a unui tip șters, Chițoiu și a unor lideri regionali, ca Fenechiu a generat un curent de contestare al cărui port-drapel s-a făcut primarul Chiliman. Șirul de acuze și de reproșuri lansate de acesta încă de la momentul campaniei electorale locale, s-a întețit pe perioada procesului de suspendare al președintelui Băsescu, temele abordate coincizând uneori surprinzător cu cele ale aripii portocalii a spectrului. Între tentația excluderilor rapide și diplomația pașilor mărunți, Antonescu încearcă să gestioneze o situație din care partidul poate ieși în pierdere. Este limpede însă că stilul său autoritar și deciziile discreționare (de genul celei a “adoptării” lui Becali) nu-i cresc popularitatea, într-un moment în care se îngroașă rândurile veleitarilor care nu primesc din tortul puterii ceea ce li s-a promis sau ceea ce au sperat. Congresul din februarie se anunță a fi unul cu scântei, Chiliman aflându-se pe o poziție din care el, personal, nu mai are ce pierde. Ci poate, doar, să câștige niște grade declanșând un nou proces de scindare al celui mai scindat partid. Adagiul liberal “numai împreună putem reuși” poate fi adnotat mai în tonul realităților zilei: “numai împreună ne putem despărți”.