NU POATE FI ADOPTATĂ PENTRU CĂ: Mama nu e moartă dar are... certificat de deces

Rodica Coman, o fetiță de 12 ani din Brașov, așteaptă din 2003 finalizarea procedurilor de adopție Președinta asociației Chatarsis, doamna Azota Popescu (foto), ne-a trimis o ,,scrisoare deschisă” privind situația unui copil unui copil care nu poate fi adoptat pentru că legile din România sunt, ca să folosim un termen elegant, „îmbârligate”, cel puțin. „Prin câte încercări trebuie să treacă Rodica Coman pentru a i se acorda dreptul la familie?”, se întreabă, ușor retoric doamna Azota. „A trecut prin trei familii de asistenți maternali timp de 9 ani și numai ea știe cât de dureroasă a fost despărțirea… De 3 ani este reinstituționalizată într-un centru de minori și nu se poate nicicum acomoda. La 12 ani și jumătate, ultima ei șansă de a găsi drumul spre speranța unei familii se lasă cu greu atinsă. Atât ea, cât și familia Kuch din Germania, care doresc să o adopte, au îndrăznit să spere și au așteptat timp de 9 ani ca legea adopției să le permită să fie împreună. Dar n-a fost așa. Până când acest copil va trebui hărțuit cu imaginea propriului abandon prin instituțiile publice? Până când zecile de mii de copiii abandonați, de etnie, cu dizabilități sau cu vârstă prea mare (!) pentru a fi adoptați, vor îngroșa rândurile celor care nu au nicio sursă de venit, nu au școală, nu au speranța de a deveni oameni la fel ca fiecare dintre noi?” De fapt, explică autoarea scrisorii deschise, „cazul Rodica Coman a fost mediatizat atât pe plan local, național și internațional, cât și la nivelul cel mai înalt al instituțiilor publice din România și nu numai (Oficiul Român pentru Adopții, Parlamentul și Guvernul României, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, Ministerul Justiției, Parlamentul European, Autoritățile de la Berlin). Datorită unor ultime cutume de practică juridică, copilul Rodica Coman va trebui să mai aștepte încă o dată o posibilă întâlnire cu mama sa, care a abandonat-o de la naștere și nu a căutat-o niciodată. Noi înțelegem și respectăm legea, dar vrem să știm până când unui copil i se poate refuza dreptul la familie, la o viață normală, așa cum toți copiii trebuie să aibă, chiar și de Legea adopției intrată în vigoare în 7 aprilie 2012. Cazul, dacă nu ar fi tulburător, ar fi tragicomic. O mamă care își abandonează copilul la naștere, dispare timp de 12 ani. Instituțiile de protecție socială nu o găsesc, iar atunci când începe procedura de plasament, primăria de pe raza căreia se știa că locuiește mama, trimite... certificatul de deces. La termenul următor, mama, care revenise dintr-o altă țară pentru scurt timp, semnează o declarație prin care anunță încă o dată (oare prin câte declarații a renunțat până acum la acest copil pe care nu l-a văzut niciodată de la naștere?) că își dă acordul ca fiica ei să fie dată în plasament familial sau adopție. Instanța judecătorească solicită să fie citată încă odată mama, de data aceasta procedura juridică trebuind să fie respectată, ținând cont că mama, considerat decedată, este de fapt... în viață. De aceea, în finalul scrisorii, Azota le mulțumește celor care „în pofida interdicției de a adopta copiii români, au făcut eforturi supraomenești, an de an, de a veni în România pentru a oferi căldura propriului lor cămin și siguranța maturității lor unor copiii de etnie, cu dizabilități sau de vârstă mai mare. Acești oameni, cetățeni din Uniunea Europeană, Australia, Canada, SUA, au dorit să ofere o șansa la familie unor micuți uitați, abandonați pe care, la împlinirea vârstei de 18 ani, pe cei mai mulți dintre ei nu i-ar fi așteptat decât… strada. Acestor oameni le adresăm acum, când interdicția adopțiilor internaționale este încă în vigoare, MULȚUMIRILE noastre și ale acestor copiii! Cât timp ei mai țin minte numele copiilor cărora le-a fost interzis să primească căldura unei familii, fie ea și din străinătate, cât timp încă speranța de a adopta nu s-a stins, cât timp noi încă dorim să ne mai numim OAMENI, atunci acest glas firav al zecilor de mii de copiii va reuși să răzbată dincolo de orice fel de interdicție. Măsura prin care reușim să înțelegem acești copiii și nevoile lor este și măsura demnității noastre umane. Mulțumim tuturor celor care doresc să adopte pe oricare dintre zecile de mii de copiii abandonați din România! Și reamintim guvernanților că a venit timpul implicării, responsabilizării în luarea unor decizii drepte care privesc realizarea interesului superior al copilului! Copiilor abandonați trebuie să li se respecte dreptul la o familie! Casa de copii nu este acasă!”, încheie aceasta.