Noua Duminică a Orbului

Nemaiîncurcându-se în chestiuni de morală, în legătură cu angajamentul luat înainte de suspendare (deși, mai țineți minte, cât de supărat a fost pe Tăriceanu când acesta s-a răzgândit în legătură cu promisiunea de a demisiona, pe motiv că Curtea Constituțională i-a înșelat așteptările, respingând pachetul legilor Justiției pentru câteva neconcordanțe, datorate superficialității oamenilor Monicăi Macovei), Traian Băsescu a decis să se angajeze pe drumul mai puțin riscant al referendumului… Că nu se teme de niciun adversar prezent e una, dar să pierzi doi ani dintr-un teoretic mandat următor e alta. Așa încât Partidul Democrat a primit undă verde să facă tot ce poate ca să aducă, pe 19 mai, lumea la urne. Bineînțeles, lumea care ar urma să voteze cu Traian Băsescu. 19 mai are însă o semnificație specială. În urmă cu 17 ani, pe 20 mai se organizau primele alegeri prezidențiale libere din istoria țării. Dar, întrucât la ora respectivă, cota lui Ion Iliescu – om de-al nostru, care mâncase și el salam cu soia – era zdrobitor mai mare decât a celor doi contracandidați care mâncaseră, unul la Londra și altul la Paris, icre negre și trufe (Rațiu și Câmpeanu), susținătorii adevăratei democrații și-au luat o măsură de prevedere și au făcut o legătură semnificativă între rezultatul final și mențiunea din calendarul religios: Duminica Orbului. S-a bătut, în continuare, monedă pe „orbirea” electoratului, până când, șase ani mai târziu națiunea a constatat pe propria sa piele că nu existau diferențe notabile între unii și ceilalți, chestiunea ținând doar de credința neverificată că unii politicieni pot fi mai buni decât alții. Iată că întâmplarea ne pune în situația de a testa din nou valențele orbirii electorale. Românii care vor fi aduși la urne prin diferite metode vor trebui să decidă cine a fost mai orb: Parlamentul, când a suspendat un președinte mai vioi, dar nu neapărat violator de principii democratice, sau Traian Băsescu, care n-a realizat că nu i se potrivește de niciun fel haina de președinte și că ar trebui să se ocupe de lucruri care permit unui jucător să folosească metodele din poker. Cred însă că principala menire a acestui referendum este să ne dea un răspuns mai limpede, mai lipsit de echivoc, la întrebarea: este Traian Băsescu un model de urmat și de păstrat? Și mă tem că răspunsul nu va fi prea confortabil pentru cel care, în doi ani și aproape jumătate, a făcut uz de mai toate metodele și manevrele prin care se dovedea a fi un corect emițător de principii, dar un inconsecvent practicant al acestora. Constituindu-și pledoaria referențială pe contradicția dintre păcatele celorlalți și meritele proprii, Traian Băsescu riscă să provoace acea parte a națiunii căreia nu-i place să se creadă despre ea că este oarbă și poate fi dusă cu vorba. Și că – mai ales – nu merită să mai facă drumul până la secția de votare pentru a-i demonstra aceste lucruri.