Noțiunea de cenzură

Ultima moțiune de cenzură a oferit un strălucit prilej politicienilor noștri să-și etaleze incultura politică și lipsa de profunzime a viziunii lor strategice. Totul s-a învârtit, în cele din urmă, în jurul a două sau trei chestiuni extrem de prozaice: dacă un guvern lipsit de susținere parlamentară poate - și cât să dureze? Dacă același guvern poate fi susținut de Opozitie, fără ca aceasta să-și riște șansele electorale? Dacă un președinte chitit pe premier, poate contribui, prin dezbinarea taberelor, la mazilirea constituțională a acestuia? Dacă același președinte poate pune în funcțiune un alt guvern, alcătuit de oamenii săi, fără ca acesta să obțină punctajul de susținere parlamentară? Și dacă un partid de opoziție, care introduce, demonstrativ, o moțiune de cenzură, poate să scape de consecințele acesteia, în caz că reușește? Sunt întrebări cărora ziua de miercuri trebuia să le aducă răspunsurile așteptate. Dincolo de aceste răspunsuri se ridică, însă, alte întrebări, legate în special de eficiența actului de guvernare. România a intrat în UE, în ianuarie 2007, cu un guvern nefunc-țional, în două sau trei viteze, im-posibil de condus de la pupitrul primului ministru, atâta timp cât o jumătate a acestuia răspundea la alte comenzi. Într-un moment decisiv pentru condiția europeană a țării, când toate eforturile ar fi trebuit îndreptate spre utilizarea eficientă a fondurilor europene, pe absorția lor, aproape nici una dintre instituțiile implicate nu a reușit să se rupă de balastul crizelor interne spre a face ceea ce trebuie. Principala contribuție la această stare a avut-o tocmai garantul colaborării dintre instituțiile democratice ale statului, președintele, care și-a făcut un hobby din a le asmuți unele împotriva altora, până la momentul în care întreaga capacitate de acțiune a acestora s-a concentrat spre suspendarea și, ulterior, reabilitarea președintelui. Finalul acestei acțiuni buimace și de-rizorii a însemnat debutul alteia, de același calibru: demolarea guvernului, rămas în minoritate absolută și în incapacitatea de a-și satisface sponsorii din umbră. Indiferent de rezultat, perioada următoare nu va putea fi dedicată problemelor europene și naționale, pentru că, în cazul în care nu va intra în pâine un nou guvern cu noi titulari, cu mulțimea aferentă de noi subalterni, atenția se va concentra asupra organizării alegerilor europerlamentare. Și așa va trece un an pierdut degeaba, cu efecte negative pe termen lung și cu un vot-implicit-de neîncredere, față de capacitatea României de a se integra firesc în familia europeană. Noțiunea de „cenzură” rămâne una dintre cele mai puțin înțelese-și mai puțin apte de a fi aplicată într-o societate a cărei clasă politică își dovedește consecvent incompetența și preferințele pentru marginal și derizoriu.