Nostradamus de Murfatlar

România a rezolvat în săptămâna care a trecut două probleme existenţiale: calificarea (cu chiu cu vai) la Campionatul European de la anul din Franţa şi alegerea prin vot aproape universal a noului preşedinte al PSD, Liviu Dragnea – cel care de pe titlul onorific de “baron” a fost promovat la cel de “vodă”. Ar mai fi ceva de adăugat: că în aceeaşi săptămână, fostul politician Traian Băsescu şi-a arătat din nou muşchii vocali şi, asemenea lui Schwarzeneger a clamat: M-am întors!

S-a întors sub pulpana lui Tolomac (pardon: Tomac) care este, deocamdată, şeful său şi a mai şi ţinut o conferinţă de presă în care, ca deobicei, a încercat să tulbure nu doar apele naţionale, ci şi pe acelea ale întregii Uniuni Europene. Băsescu s-a trezit profeţind de un nou război mondial, de care ar fi vinovat chiar Juncker care, la o reuniune, a cerut ca Rusia să fie tratată cu respect. O observaţie de bun simţ, destul de singulară în actualul context de demonizare a marelui vecin de la Răsărit, pentru oricare dintre acţiunile sale. Că Băsescu are un cui împotriva lui Putin, care nu l-a băgat niciodată în seamă sau l-a persiflat, e de notorietate. Prin demersul său antirusesc el nu a marcat o atitudine, împărtăşită de o majoritate locală, ci o linguşeală penibilă a Marelui Licurici care, e drept, l-a salvat de două ori de la demitere. Însă, dincolo de o puţin probabilă recunoştinţă a Marelui Frate pentru atitudinea sa, România nu s-a ales cu nimic de pe urma acestei politici. Nici cu o mai mare atenţie din partea americanilor (n-aveau de ce să ne mai stimuleze, noi o făceam pe gratis) şi nici de vreo băgare în seamă din partea ruşilor. Ce n-a înţeles Băsescu a fost că suntem prea mici pentru un “război” atât de mare, în care sunt angrenate două super-puteri care nu lucrează cu sentimente, ci doar cu interese. Aşa cum nu e de condamnat America pentru faptul că încearcă să-şi conserve statutul de superputere care domină lumea, n-ar trebui să fie condamnată, nici Rusia că încearcă să-şi redobândească o poziţie pe care a pierdut-o în vârtejul evenimentelor de la sfârşit de secol şi mileniu. Nici unul nu este mai bun decât altul şi nici metodele vreunuia dintre competitori nu sunt mai lăudabile decât ale celuilalt. În jocul acesta de putere fiecare aplică metodele pe care le reproşează celuilalt şi nu iartă vreo eroare. În acest moment, Rusia este în avantaj şi nu pentru că este o putere “rea” (puterea nu e nici bună, nici rea, e doar putere) ci pentru că şi-a prins competitorul pe picior greşit. Cu cât este mai moral ajutorul dat de americani unor rebeli în legătură cu care nu exista vreo bănuială că ar putea fi mai buni decât cei din ISIS sau Al Qaeda, faţă de sprijinul – cel puţin aparent legal – dat de ruşi lui Assad? Cu nimic. Putin a profitat cu inteligenţă de contextul imperativului luptei împotriva terorismului – lansat chiar de americani – şi îi bombardează pe insurgenţii de toate culorile chiar şi din Marea Caspică, ceea ce constituie o demonstraţie de forţă care nu-i poate lăsa indiferenţi pe competitori.

Revin la nesăbuita comparaţie prin care Băsescu îl aseamănă pe Juncker cu Chamberlain. Juncker poate fi considerat, mai degrabă, un politician lucid care înţelege că disputele dintre marile puteri se cam fac pe spinarea Europei şi a europenilor. Cât despre Băsescu: mai dă cineva doi bani pe lătratul lui prin gard?