Nostalgie și pragmatism

Declarațiile pe care le-a făcut săptămâna trecută, la Strasbourg, premierul Tăriceanu, referitor la relația sa cu președintele Băsescu, dar mai ales precizarea că între cei doi poli de putere exista un raport instituțional și nu unul emoțional, pare să pună punct unei lungi evoluții marcate de confuzie și de orgolii. Acestea au avut ca punct de plecare contextul în care a fost constituită Alianța DA. Deși era evident, pe la începutul lui 2004, că în fața buldozerului PSD, creditat în unele sondaje cu peste 50% dintre opțiunile de vot, în cele două partide ale Opoziției de centru-dreapta – democrați și liberali – nu există un curent de opinie favorabil unirii a forțelor pentru a întâmpina examenul electoral. Este meritul lui Stolojan de a fi impus, practic, colegilor săi o decizie pe care Băsescu a avut inteligența de a recepta ca atare. Practic, Alianța a fost forțată de la vârf, fără a se bucura de sufragiul susținătorilor celor două formațiuni, care au acceptat-o pe principiul clasic că, pentru a trece puntea, te faci frate și cu liberalii/democrații. Succesul de la locale le-a întărit, însă, partizanilor formului, convingerea că nu există altă cale de urmat pentru parlamentare, căci la prezidențiale nimeni nu se gândea în mod serios că Stolojan i-ar putea face față lui Năstase. A urmat însă accidentul – fericit pentru Alianță?! – al căderii psihice a lui Stolojan urmat de vocada prin care Băsescu urma să devină candidatul la președinție. Intra în scenă Tăriceanu, personaj destul de șters la vremea respectivă. Dar nu mai era timp de ales. Așa că cei doi au plecat la drum, braț la braț, într-o configurație în care Băsescu era locomotiva, iar Tăriceanu vagonul de pasageri la trenul care, doar teoretic, conducea către Putere. Este greu de spus dacă în cazul victoriei lui Năstase, Tăriceanu ar fi avut vreo șansă la nominalizarea ca premier. După cum s-au desfășurat lucrările, a fost Băsescu cel care forțând lucrurile (nici acum nu este clar cât de constituțională a fost decizia sa) i-a dat lui Tăriceanu șansa de a deveni premier, în conformitate cu prevederile protocolului Alianței. Însă, la vremea respectivă, aura lui Băsescu având proporțiile pe care le-a căpătat prin victorie, nominalizarea a apărut ca un fel de cadou făcut aliatului. Și așa a fost percepută multă vreme. Așa a văzut-o – și o mai vede și acum – însuși Băsescu, care „regretă” că l-a numit pe Tăriceanu, deși este limpede că nu putea să aibă altă opțiune. Declarația de la Bruxelles a premierului are tocmai darul de a limpezi imaginea pragmatică a lui Tăriceanu care a înțeles până la urmă că nu este nici produsul și nici subordonatul președintelui, și nostalgia lui Băsescu care continuă să se amăgească cu ideea că titularul de la Cotroceni este un tătuc atotputernic.