Nostalgia "tusei şi junghiului"

Sâmbătă, PDL-ul şi-a scos oamenii la miting de protest în Capitală. Câteva mii de geci portocalii au scandat şi au manifestat împotriva puterii. Sloganele erau cam tot alea de acum vreo doi ani, doar numele erau altele. Doi ani le-au trebuit pedeliştilor ca să iasă din ascunzătorile în care se pitiseră când lumea se săturase de ei. E drept, i-au ajutat cei de la putere, cu erori şi pripeli în serie. Duminică, la Cluj, în bârlogul Bocului, Mişcarea Populară a ţinut o reuniune onorată de însuşi şeful statului.
Uitând – după metoda proprie – că nu demult nu mai îndrăznea să părăsească Cotrocenii de teama manifestanţilor care îl invitau să iasă afară cu apelative deloc politicoase, preşedintele face tabula rasa pe toată etapa în care România a avut cea mai dezastruoasă guvernare, elogiind „parteneriatul” excepţional pe care l-a avut cu premierul. Un parteneriat de tipul „tusea şi junghiul”, în care unul vorbea şi altul asculta. Tot la Cluj, preşedintele a făcut o observaţie pertinentă, de tipul „iarna nu-i ca vara”: „Societatea românească este extrem de tolerantă la corupţie, la nerespectarea regulilor”. Adevăr grăieşte gura păcătosului. Păi dacă nu era aşa, mai era ales Băsescu preşedinte şi încă de două ori?
Preşedintele are o marotă: clasa politică, cât de rea e aceasta şi cum produce reziduuri care umplu parlamentul. Când atacă acest subiect, şeful statului se imaginează ca născut din spuma mării şi trăitor sub un clopot de sticlă, unde nimic nu-l atinge. Cu alte cuvinte, el nu face parte din această clasă, nu pentru că ar fi trecut prin politică precum gâsca prin apă, ci pentru că se consideră imun la tot ce-i afectează pe alţii. Între problemele sale cu flota, cu casa din Mihăileanu, cu terenul lui Umbrărescu şi faptele de corupţie ale altora nu este nici o legătură. Sau pură coincidenţă.
Tupeul prezidenţial merge chiar mai departe: veştejind bâlbâielile de care au dat dovadă instituţiile statului în cazul accidentului din Apuseni, pune în antiteză marile sale reuşite când cu răpirea jurnaliştilor şi cu aducerea în ţară a lui Hayssam, făcând abstracţie de toate neclarităţile şi suspiciunile care au însoţit aceste acţiuni. Dacă ar fi să privim doar modul în care s-a făcut nevăzut arabul de sub nasul dragelor sale servicii şi ar fi suficient.
De aici până la delir nu mai e decât un pas: aprecierea guvernărilor sale ca cele mai faste din istoria României. Este un „adevăr” care, rostit în faţa oglinzii, ar face-o pe aceasta să roşească...