Nostalgia stării de beligeranță

Înainte de ‘89, când „Festivalul filmului sovietic”, de prin octombrie-noiembrie devenise, paradoxal, un eveniment cultural major prin deschiderile absolut surprinzătoare ale unei cinematografii controlate, totuși, ideologic, am văzut una dintre cele mai bune producții ale anilor ‘80: „Amintirea unei mari iubiri” cu Natalia Andreicenko în rolul principal. O vânzătoare de covrigi pe străzile înghețate ale Moscovei de după război, care trăia nostalgia marii conflagrații: „Ce bine era: aveam de toate - mâncare, îmbrăcăminte, nu duceam grija zilei de mâine...” Pentru nu puțini ruși abia încheierea războiului avea să însemne prăbușirea în mizerie și nesiguranță. Războiul constituise, vreme de vreo cinci ani un mod de viață la care se adaptaseră toate reacțiile umane. Pentru nu puțini ruși trecerea în viața civilă, cu alte reguli și alte așteptări, a constituit un șoc aproape de nesuportat. Starea de beligeranță pare să fie mediul favorit al lui Traian Băsescu. Reacțiile și comportamentul său par definitiv legate de imprevizibilitățile unei asemenea stări. Anii lungi petrecuți pe mare, la comanda dictatorială a celor din subordine, în confruntarea cu un inamic perfid, capabil de orice - oceanul, au lăsat urme și i-au modelat psihologia. În viața civilă a resimțit mai mereu nevoia conflictelor și a confruntărilor. A părut că se simte ca peștele în apă intrat în aripa disidentă a fostului FSN, devenită Partidul Democrat și aflată într-o continuă hărțuire cu foștii camarazi. S-a bătut cu toată lumea, a demisionat din calitatea de parlamentar pentru a se putea lua de piept cu Parchetul. Apoi, intrat în guvernarea cederistă a fost vârful de lance a acțiunilor antițărăniste: lui i se datorează, în primul rând, debarcarea lui Ciorbea și distrugerea acestei alianțe. Angajat pe două fronturi, mandatul său de ministru a însemnat și o continuă bătălie cu sindicatele, cu care a ajuns până la înjurături în parte. Dar cea mai confortabilă poziție, ca să spun așa, a avut-o abia când, devenind primar al Capitalei, s-a instalat definitiv în tranșeele gherilei contra puterii pesediste. Aici a dat Traian Băsescu măsura capacității sale de luptător, de Rambo în tricou vărgat, angajat în dispută cu toți și pe toate temele. Aici a și impresionat în cea mai mare măsură un public care l-a receptat ca pe un soi de haiduc angajat în conflictul inegal cu arendașii Puterii. Aproape că nu a mai contat, pentru locuitorii Capitalei că, în calitatea de primar, Băsescu nu mai făcea aproape nimic. Important era că el rezista... Pentru Traian Băsescu, instalarea în scaunul de președinte a însemnat sfârșitul războiului și intrarea într-o „pace” în care calitățile sale nu se mai puteau manifesta. De aici și căutarea, aproape instinctivă, a temelor de conflict și a disputelor. Dacă nu cu un adversar doborât deja la pământ, atunci măcar cu aliații de circumstanță. În momentul de față, Traian Băsescu pare a fi ajuns la apogeul resurselor sale conflictuale.