Nostalgia Pieței Universității

Pentru cei care n-au avut privilegiul să trăiască pe viu acele momente, Piața Universității a reprezentat un soi de “nouă” Revoluție, dacă nu chiar o alternativă a acesteia – abordare întărită de demersurile publice ale unor mijloace media direct interesate în rescrierea istoriei recente. Practic, a fost vorba de o replică dată celor care, odată cu răsturnarea ceaușismului, se instalaseră în capul mesei, asumându-și legitimitatea acestei succesiuni. Cei care au întârziat la festin, ori n-au avut curajul să se afișeze, au încercat să-și facă partea într-o manieră prin care au catalogat noua putere drept cripto-comunistă, ei înșiși desemnându-o ca purtătorii adevăratului demers democratic. Ocuparea Pieței Universității – a locului în care, practic, se scrisese cea mai importantă pagină de istorie a finalului de veac - a fost în primul rând o manifestare de frondă, care s-a amplificat pe măsură ce forțele plasate în culisele sale au crezut că pot modifica cursul evenimentelor. Vreme de aproape două luni Piața Universității s-a transformat într-un soi de cenaclu-carnaval, cu accente de Hyde Park, în care s-au amestecat, de-a valma, oameni nemulțumiți pur și simplu, idealiști, oportuniști, securiști deghizați în democrați sadea și pescari în apele tulburi ale tranziției. A fost o formă de protest originală și cu impact în special pe plan extern, gradul său de acceptare internă scăzut fiind pus în evidență de scorul alegerilor desfășurate chiar în timpul manifestării. Ce se petrece de câteva zile în Piața Universității poartă însemnele nostalgiei după o vreme în care protestul reprezenta principala formă de manifestare a opiniei. Demisia lui Arafat a fost doar detonatorul unei mișcări ce s-a amplificat cu fiecare zi, generată de mult prea lunga etapă de austeritate diferențiată și de flagrantă indiferență față de dialog. Puseele de violență, care au prins pe picior greșit forțele de ordine moleșite de inactivitate și de haosul și incompetența ce au pus stăpânire pe un minister deprofesionalizat prin ierarhiile pe care le-a alcătuit exlusiv prin joc politic, au fost relativ rapid înlăturate și, de câteva zile, Piața a redevenit cenaclul-carnaval din urmă cu 22 de ani. Cu diferența că astăzi protestul este mai limpede și mai clar direcționat. Desigur, numărătorile scrupuloase ale Internelor, care arată că doar 6-7000 de oameni din toată țara participă la proteste, tind să inducă ideea că acestea sunt apanajul unei minorități. Cred însă că semnificativ este nu numărul celor ieșiți în piață și în stradă, ci sentimentul cvasigeneral de nemulțumire față de efectele unei guvernări în mod vădit incompetente. Pentru prima dată în istoricul acestor manifestări, protestul este preponderent social și refuzul imixtiunii politicului a fost evident din reacția mulțimii față de încercările de infiltrare – în speranța câștigării de capital politic – ale unor personaje ce ar fi dorit să-și construiască în Piață platforme electorale.