Noaptea generalilor

Un general, care nu face mai multe parale decât Gabriel Oprea, îl dă în vileag pe premierul interimar cum că ar fi plagiat lucrarea prin care a devenit doctor în drept. Şi nu doar atât: ar fi scurtcircuitat traseul doctoral într-o manieră cât se poate de agresivă. Acelaşi general l-a mai reclamat pe Gabriel Oprea şi la ANI, pentru neconcordanţele – vizibile  cu ochiul liber – din declaraţiile avere ale preşedintelui UNPR.
Pentru cei care-l cunosc şi îi ştiu isprăvile, generalul Sârbu ar trebui să fie ultimul om care să se bage în aşa ceva. Pentru că tipul, care la Revoluţie era doar brancardier la Spitalul Militar Central, are o biografie demnă de Cartea Recordurilor. A reuşit să facă o facultate (de medicină) fără să dea examen de admitere. A obţinut titluri didactice şi academice într-o manieră similară celei a lui Oprea. A sărit la rândul lui trepte ierarhice şi profesionale, devenind cu o maximă rapiditate general-dentist. Prin servilism şi oportunism a reuşit să pună mâna pe Spitalul Militar devenind comandantul acestuia şi instituind o atmosferă de teroare în rândul personalului, rămasă de pomină. A produs un general oftat de uşurare decizia noului ministru al Apărării de la vremea respectivă, care mai întâi l-a promovat consilier şi apoi l-a pus pe liber. Decizia lui Oprea ar fi fost întrutotul de salutat şi admirat, dacă nu ar fi avut la bază interesul de a-şi proteja şi promova propriii săi acoliţi.
Reclamaţiile dentistului Sârbu trebuie însă privite din două direcţii. Una este frustrarea celui deposedat de instrumentele unei puteri pe care o considera ca aparţinându-i de drept. Pe chestia asta mizează şi Oprea când îi dă replica. A doua direcţie este că, ştiind foarte bine mecanismele acaparării puterii, exersându-le din interior, Sârbu îl diagnostichează foarte exact pe Oprea, putându-se bucura de argumentul credibilităţii.
Care este finalitatea acestor demersuri? Într-o primă reacţie, responsabilii din cadrul Universităţii au declarat că nu pot demara o investigaţie asupra plagiatului, câtă vreme nu li se prezintă nişte dovezi. Între timp acestea au apărut. Se iveşte însă o altă problemă: mare parte a textelor plagiate provin din lucrările conducătorului său de doctorat, profesorul Ion Neagu. Cu siguranţă că acesta nu se va constitui parte vătămată, pentru simplul motiv că operaţiunea a fost făcută cu acordul său. Cei care-l cunosc mai îndeaproape pe general ştiu, desigur, că acesta nu este în stare nici să formuleze o frază proprie, lucru care nu-i putea fi străin nici profesorului Neagu, cel care a dat cale liberă la redactare unor ajutoare competente. Nimic neobişnuit în chestia asta. La vremea respectivă (ale cărei reguli le invocă, prudent, premierul interimar) era o practică curentă. Fabrica de lucrări de doctorat funcţiona din plin, fără oprelişti şi fără vreun control. De cele mai multe ori autorii habar nu aveau ce scriseseră în ele. Era important că bifau o prevedere care le deschidea drumul spre onoruri şi beneficii. Ideea de plagiat era, de aceea, complet superfluă, mai ales că originalele de la care plecau compilaţiile în serie se pierdeau în negura timpurilor. Iată de ce Gabriel Oprea poate nutri convingerea intimă că nu este vinovat. Vinovat este sistemul care permitea cu largheţe astfel de lucruri.