„Noaptea cuţitelor lungi”. Azi se împlinesc 85 de ani, dar ne paşte condamnarea lui Iorga: istoria stă să se repete

Istoria României a avut şi ea o „noapte a cuţitelor lungi”. Pe 27 noiembrie, legionarii s-au dezlănţuit la adresa adversarilor şi au comis printre cele mai atroce crime politice de până la teroarea dezlănţuită de comunişti. Printre victime s-a numărat şi Nicolae Iorga, dar şi Virgil Madgearu. 

138 de zile şi-au făcut de cap în România
Pe 14 septembrie 1940, în România lua fiinţă Statul Naţional-Legionar, o coabitare politică între generalul Ion Antonescu, devenit şef de facto al statului român după abdicarea forţată a lui Carol al II lea, şi Garda de Fier, o organizaţie de extremă dreaptă care câştigase o importantă popularitate în rândul anumitor categorii sociale, mai ales în anii 30. Statul Naţional-Legionar a fost o construcţie politică de conjunctură, falimentară, care a rezistat doar 138 de zile. În tot acest timp, însă, legionarii şi-au făcut de cap în România şi au instituit o politică a terorii îndreptată împotriva rivalilor politici. Propriu-zis, în cele aproximativ 5 luni de putere, principala grijă a legionarilor a fost să se răzbune pe toţi cei care nu era de acord cu ideile lor sau au încercat să suprime mişcarea în timpul dictaturii carliste. Au căzut victime intelectuali, oameni politici, foşti demnitari. Masacrele comise de legionari au fost deasemenea unul dintre motivele care l-au determinat pe Antonescu să scape de ei. Unele dintre cele mai violente masacre comise de legionari în cele 138 de zile ale statului naţional-legionar din România s-au concentrat într-un interval de doar 24 de ore, echivalentul românesc al „nopţii cuţitelor lungi” din Germania nazistă.

Extrema dreaptă românească între antisemitism, succes politic şi prigoană
Povestea mişcării legionare este bine cunoscută. Pe 24 iunie 1927 lua naştere „Legiunea Arhanghelului Mihail” prima organizaţie de extremă dreaptă românească, ultranaţionalistă, antisemită, de factură creştin ortodoxă. Era condusă de Corneliu Zelea Codreanu, un fost student la Drept în Iaşi, alături de alţi ultra-naţionalişti români, închişi o perioadă la puşcăria Văcăreşti pentru un complot eşuat.
Pe fondul unui antisemitism european crescând Mişcarea Legionară începe să câştige tot mai mulţi adepţi mai ales în rândul studenţilor, intelectualilor anti-semiţi, a ţărănimii înstărite, dar şi a clerului. 
După 1930, Mişcarea Legionară devenise un adevărat fenomen în România, mai ales pe fondul marii crize economice, dar şi a crizei politice provocată de regimul corupt şi ineficient al lui Carol al II lea, culminând cu alegerile din 1937, atunci când aripa politică a Mişcării Legionare, partidul „Totul pentru Ţară”, ajunge a treia formaţiune politică din ţară, cu peste 15% din voturi. Era prima prima organizaţie ultra-naţionalistă care avea reprezentanţi în Parlamentul României. 
„Propulsată astfel cea de-a treia forţă politică a ţării, Mişcarea Legionară, legionarii i-au înspăimântat atât pe regele Carol al II-lea şi camarila sa condusă de Elena Lupescu şi Armand Călinescu”, scria Radu Dan Vlad în „Procesele Lui Corneliu Zelea Codreanu (1938)”.
De altfel, Mişcarea Legionară fusese scoasă de trei ori în afara legii în 1931, 1932 şi 1933. Ultima dată de IG Duca, cel care a fost de altfel asasinat de către legionari pentru această decizie. Cel care a încercat să decapiteze definitiv Mişcarea Legionară a fost Carol al II lea. „În noaptea Sf. Andrei, 29-30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii regelui”, arăta M. Sturdza în „România şi sfârşitul Europei. Amintiri”.
În aceeaşi noapte, a fost declanşată o vânătoare de legionari în toată ţara. Legionarii au reacţionat asasinându-l pe prim-ministrul Armand Călinescu. A urmat o nouă repriză de represiuni contra Mişcării Legionare. În pragul prăbuşirii României Mari, ţara se află în mijlocul unor lupte politice extrem de sângeroase.

Antonescu şi legionarii, prietenie de conjuctură, mai mult de nevoie
Vine însă momentul fatidic în care lucrurile se schimbă total în Europa şi implicit în România. Germania Nazistă porneşte la un asalt total asupra Europei. Anexează Austria, cucereşte Polonia, Cehoslovacia şi se repede asupra Occidentului. Olanda, Belgia, Franţa cad rând pe rând. România fără să poată spera la un ajutor din partea aliaţilor de tradiţie Franţa şi Anglia, este scoasă la mezat. Prin tratatul de neagresiune dintre Germania şi URSS, celebrul Pact Ribbentrop-Molotov, ruşii primeau undă verde să se înfrupte din teritoriul românesc. În vara lui 1940, sovieticii ne lasă fără Basarabia şi Bucovina de Nord, ungurii fără Transilvania de Nord-Vest şi bulgarii fără Cadrilater.
Să aibă pace în flancul central-estic, Hitler îi mulţumeşte pe toţi. Norocul a făcut ca liderul nazist să fie interesat de petrolul românesc, dar şi de poziţia strategică a ţării noastre în ecuaţia planurilor sale secrete de invazie a URSS. Altfel riscam să dispărem de pe hartă. Rămas fără România Mare, incapabil să gestioneze situaţia, Carol al II lea este forţat să abdice.
Rege devine fiul său, Mihai, dar numai cu numele. Şeful statului este generalul Ion Antonescu, un militar de carieră decorat în Primul Război Mondial. Antonescu vede în alianţa cu Germania Nazistă singura şansă a României de a supravieţui războiului, dar şi de a-şi recupera măcar o parte a teritoriilor pierdute în vara de coşmar a anului 1940. În acest context iniţiază legăturile cu Hitler şi bagă România în război de partea puterilor Axei (Germania, Italia, Japonia). Pe plan intern preferă o coabitare politică cu Mişcarea Legionară.
Mai precis cu Garda de Fier condusă de Horia Sima. Alegerea a fost de conjunctură, mai ales fiindcă ştia că nu poate conta pe ajutorul partidelor istorice, PNŢ şi PNL. Nu mai vorbim de faptul că dorea să-i facă pe plac lui Hitler alegând să guverneze cu un partid de extremă dreaptă. Era însă o colaborare falimentară, mai ales fiindcă Antonescu nu era legionar şi nu simpatiza nici doctrina Gărzii de Fier şi nici pe Horia Sima, un tânăr „fanatic şi cu privirea rătăcită”.
„Când generalul Antonescu a preluat puterea, în 6 septembrie 1940, singura forţă politică reală din România era Mişcarea Legionară. Dispunea de structuri în teritoriu, de o disciplină de fier”, preciza Ion Cristoiu în „Relaţia dintre Antonescu şi Mişcarea Legionară” în revista Historia. 

„Noaptea cuţitelor lungi”, varianta românească
Ajunşi la putere, legionarii au început să facă lucrurile de capul lor, fără consultarea lui Antonescu. Au început „românizarea” economiei naţionale, adică naţionalizarea unor fabrici. „Românizarea” s-a extins asupra întregii societăţi cu abuzuri antisemite. Prin „comitetele de românizare” legionarii doreau epurarea etnică a poporului român. Nu mai vorbim de faptul că a fost înfiinţată o „Poliţie Legionară” peste capul lui Antonescu. Poliţia legionară făcea abuzuri de neimaginat cu arestări ilegale, descinderi, jafuri şi maltratarea celor consideraţi duşmani ai naţiunii şi implicit ai Gărzii de Fier. Antonescu era foarte nemulţumit de această situaţie.
„O cauză imediată, care a dus la ascuţirea contradicţiilor dintre general şi Legiune, a constituit-o activitatea Poliţiei Legionare, care, prin excesele comise, a creat o atmosferă de teroare, încă din luna octombrie întreaga ţară fiind cuprinsă de anarhie şi violenţă. Asasinatele, descinderile, arestările ilegale, maltratarea cetăţenilor, jafurile s-au ţinut lanţ”, preciza Mihail Dăescu în „Rebeliunea legionară şi sfârşitul regimului naţional-legionar în judeţul Alba”.
Legionarii nu se pricepeau şi nici nu se străduiau să guverneze eficient, scopul lor era mai degrabă să se răzbune pentru ceea ce se întâmplase în anii 30, mai ales pe toţi cei care fuseseră demnitari şi colaboratori ai regimului carlist dar şi ai statului democrat. „Caracterul radical al programului politic al lui Horia Sima era rezultatul situaţiei Legiunii în toamna anului 1940, mai exact a lipsei acute de elemente calificate în stare să facă faţă necesităţilor unei guvernări, a frământărilor din interiorul ei şi a alunecării sale – treptate, dar ireversibile - spre radicalism şi anarhie”, adăuga Mihail Dăescu în aceeaşi lucrare. 
Apogeul răzbunărilor şi asasinatelor legionare din timpul scurtei lor guvernări a fost atins în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940. A rămas cunoscut în istorie drept masacrul de la Jilava. Pe scurt, 64 de foşti demnitari, membri ai Siguranţei Statului sau oameni cu funcţii de decizii în Poliţie din anii 30 au fost omorâţi în puşcăria de la Jilava. 
Din luna octombrie acesta începuse să facă „listele negre” cu toţi cei care au participat la prigoana legionarilor, direct sau indirect. Au urmat arestările. Evident, în mod abuziv de către Poliţia Legionară. Cei vizaţi au fost încarceraţi la Jilava. Fără să mai aştepte vreo judecată sau condamnare legionarii au trecut direct la răzbunare. 
Legionarii aveau proprii oameni în interiorul închisorii. În noaptea de 26 spre 27 noiembrie, un comando legionar sub comanda comisarului Gheorghe Creţu a ajuns la Jilava cu o maşină de poliţie. Cu o altă maşină a venit şi Dumitru Groza comandantul Corpului Muncitoresc Legionar dar şi chestorul legionar Romulus Opriş. S-a făcut schimbul gărzii, iar Groza le-a transmis tuturor legionarilor rămaşi la Jilava că toţi deţinuţii politici trebuie omorâţi cu scopul de a răzbuna asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Împărţiţi pe celulele unde trebuiau să acţioneze legionarii au aşteptat schimbarea gărzii militare (puşcăria era păzită în special de o gardă militară pe lângă care funcţiona şi cea legionară). După ora 1.30, la un semnal, legionarii au intrat în celulele desemnate şi au împuşcat deţinuţii politici. „Măcelul a durat 10 minute”, mărturisea Gheorghe Creţu, unul dintre executanţi.

Crimele au continuat
După măcelul de la Jilava legionarii au continuat rapid seria de omoruri revanşarde. În noaptea zilei de 27 noiembrie au mai făcut două victime marcante. Prima victimă a fost Virgil Madgearu un economist şi sociolog român, de elită, membru proeminent al Partidului Ţărănesc. „Păcatul” lui Madgearu în ochii legionarilor era opoziţia faţă de Mişcarea Legionară. A fost unul dintre cei mai consecvenţi adversari politici ai regimurilor extremiste. Aşa că pe data de 27 noiembrie 1940, în jurul orei 14:00, a fost ridicat de acasă de un comando legionar format din cinci persoane sub pretextul că trebuie să dea o declaraţie la Bucureşti. Legionarii şi-au dat cuvântul de onoare că într-o oră va fi înapoi acasă. Madgearu a fost dus însă în pădurea de la Snagov şi împuşcat. „Victima a fost gasită împuscată în pădurea Snagov, unde a fost aflată de noi cu faţa în jos, pe frunzele veştede ale pădurii, pe care se aflã sânge închegat (...) Moartea se datoreşte marii hemoragii interne consecutivã mai multor răni produse prin împuşcare cu armă de foc (calibru 6 şi 8 mm), cu fractura craniului, lezarea creierului, perforarea inimii, aortei, ruptura ficatului şi lezarea a diverse organe interne", se arăta în raportul medico-lega al doctorului Alexandru Ionescu de pe 28 noiembrie 1940.
În seara aceleaşi zile, de această dată la Sinaia, un alt comando legionar poposea la casa lui Nicolae Iorga. Cunoscutul istoric şi politician român, pe atunci în vârstă de 69 de ani, a fost ridicat tot pentru a da nişte declaraţii şi dus în pădurea de la Strejnic. A fost omorât tot prin împuşcare. „Dimineaţa, la orele 07.15, s-a găsit cadavrul profesorului Nicolae Iorga, pe moşia domnului Radovici din marginea de est a comunei Strejnic, judeţul Prahova. Autorii, până în prezent, nu au putut fi descoperiţi şi nici prinşi”, preciza locotenentul colonel Alexandru Ionescu. A fost împuşcat de nouă ori. Două gloanţe l-au desfigurat, unul intrând direct prin creier, iar celălalt prin obraz. Iată ce se arată în raportul medico-legal numărul 5940 despre moartea istoricului: 
Totodată au mai existat câteva tentative de asasinat împotriva unor oameni politici precum Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu dar şi alţii. Toată această campanie de asasinate a umplut paharul răbdării pentru Antonescu care a decis să scape de legionari.