Nici Livia Stanciu nu-l mai are pe „Naş” în suflet...

Până mai ieri şi dânsa cu „naşul în suflet”, doamna Livia Stanciu, preşedinta ICCJ se arată şocată de declaraţiile fostului preşedinte. Ale „fostului”, că dacă mai era actual, orientată cum o ştim, doamna în cauză ar fi găsit imediat merite şi îndemnuri de urmat. Zice dânsa că este regretabil că „un fost şef de stat s-a exprimat astfel”. Adică, ar fi vorba de „un mod răvăşit de a face justiţie” – afirmaţie cu trimitere directă la Coldea şi Stanciu.

Este interesant, însă, să vedem cum a ajuns la o astfel de concluzie marele susţinător al statului de drept şi al libertăţii justiţiei. 

Traian Băsescu a trebuit să treacă personal prin apropiaţi ai săi (Mircea şi Elena) prin „filtrul” mult lăudatei justiţii ca să-i constate hibele. Ajungând la concluzia la care alţii ajunseseră mai demult, că arestul preventiv, cel atât de îndrăgit de „Cruduţa” Kovesi este o formă de tortură psihică, de „guantanamizare” a actului de justiţie. Într-o asemenea controversă doamna Stanciu, ca reprezentantă a magistraturii, ar fi trebuit să adopte o poziţie de neutralitate, insistând asupra faptului că, dacă procuratura (instituţie subordonată Executivului) comite excese, rolul justiţiei este tocmai acela de a le tempera. Or, doamna Stanciu se simte – nu de azi, de ieri – ca făcând parte din acel sistem compus din SRI şi DNA cu care e datoare să lucreze în perfectă consonanţă – lucru dovedit cu claritate de câteva manevre ostentative – între care desemnarea unor completuri de judecată „dedicate”, cu rol de pluton de execuţie în cazul unor dosare „personalizate”,  sau prin nesocotirea, la fel de ostentativă, a dreptului de apărare, acolo unde este evident că s-au primit indicaţii. De unde? Nu ştiu, dar „cheia” ar trebui, poate, căutată, în desele vizite pe care doamna Stanciu le face pe la nişte ambasade, sau la primirile oficiale de diplomaţi străini.

Dar asta e o altă problemă. Să mai adăstăm puţin la revolta fostului preşedinte. Spuneam că a trebuit să treacă personal printr-o experienţă din care a tras concluzii vehiculate încă de pe vremea când domnia sa se punea pavăză independenţei Justiţiei, jucând pe mâna acesteia în totalitate, deşi rolul său constituţional era să medieze. Între instituţii, sau între instituţii şi cetăţeni. Băsescu n-a fost însă un mediator, iar demersurile sale partizane au încurajat, pe de o parte, justiţia să iasă de sub influenţa politicului, dar pe de alta să înceapă să-şi asume un rol la care nu avea dreptul. Acela de a fi instituţia care face ce vrea şi nu dă socoteală nimănui. Or, independenţă înseamnă cu totul altceva. Justiţia trebuie să rămână dependentă de literă, dar mai ales de spiritul legii. Care spirit este de a nu ignora în nici un fel dreptul fundamental al oricărui cetăţean de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie. Susţinând de mersurile Parchetului – interesate şi aplicate – justiţia nu face altceva decât să condamne înainte de judecată. Iar în felul acesta ne întoarcem la principiul de bază al justiţiei totalitare, care declama cu emfază: decât un vinovat nepedepsit, mai bine zece, sau o sută de nevinovaţi pedepsiţi!

Cu siguranţă că Inspecţia Judiciară se va autosesiza şi în cazul acestei noi declaraţii a fostului preşedinte, cu aceleaşi efecte ca şi în precedentele situaţii. Şi nimic nu se va schimba. Doar că devine limpede că alt „Naş” e în sufletul magistraţilor...