Nesimţirea tehnocrată

Când am primit, înainte de sărbători, un mail din partea Guvernului României, cuprinzând “coordonatele reţelei de comunicatori guvernamentali”, cu locaţii, nume de responsabili, telefoane şi adrese de email, mi-am zis: iată primul semn că tehnocraţia a ieşit învingătoare! După ani de zile şi mai multe guverne, timp în care aceste date erau un fel de “secret de stat”, iată transparenţa în toată splendoarea ei. N-am putut să nu leg acest fapt de revenirea în structurile executive a promotorului Legii liberului acces la informaţiile publice, dată de guvernul Năstase, sub directa îndrumare a ministrului Informaţiilor de atunci (2002), Vasile Dâncu.

Când m-am referit la o posibilă victorie a tehnocraţiei, m-am gândit la faptul că termenul, la nivelul întregului Guvern, nu are altă semnificaţie decât faptul că majoritatea noilor miniştri au fost culeşi de Cioloş de pe la diverse secretariate şi servicii ale Comisiei, de pe la Bruxelles şi Strasbourg, pentru că alte semnificaţii n-am putut extrage din exerciţiul ministerial de până acum.

Am dorit să salut acest eveniment făcând uz de preţioasele informaţii cuprinse în mail. Şi m-am gândit că cel mai potrivit mod ar fi să îl salut pe colegul Dan Suciu, revenit în funcţia de purtător de cuvânt după scurtul exerciţiu la care l-a supus Ungureanu în fulgerătorul său mandat de premier. Aveam la dispoziţie numărul de telefon autorizat, aşa că nimic nu mă împiedica să o fac. Am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Nici măcar robotul. Am pus asta pe seama programului încărcat al dlui Suciu şi a nenumăratelor sarcini pe care i le trasează activul premier. Am mai sunat de vreo două ori, cu acelaşi rezultat. M-am gândit că, poate, dl Suciu nu răspunde la numere pe care le cunoaşte. Am apelat atunci la mesageria vocală: am explicat, politicos, cine sunt şi ce vreau. Şi am aşteptat o reacţie. O aştept încă…

N-am deznădăjduit şi m-am gândit că dacă şeful este suprasolicitat se poate apela la cei de sub el. La doamna Anca Păduraru, menţionată şi domnia sa în calitatea de consilier de stat la Departamentul de comunicare al Guvernului. Prezentă şi dânsa, cu număr de telefon şi adresă de mail. Am sunat deci, şi am aşteptat un răspuns. Care n-a venit. M-am gândit că, asemenea lui Dan Suciu, Anca Păduraru nu e dispusă să comunice cu necunoscuţi.

Şi tot prin mesageria vocală m-am prezentat şi am spus ce vreau: să o contactez şi să-i transmit un gând bun pentru parteneriatul comunicaţional. Aştept şi răspunsul doamnei Păduraru, la fel ca pe cel al dlui Suciu, şi la ora când scriu aceste rânduri. Cu speranţa că măcar atâta mostră de tehnocraţie ar putea arăta noul compartiment de resort. Şi, fără să vreau, am regretat vechea structură, care măcar răspunde la telefoane, pentru că toată comunicarea şi-o făcea cu vârf şi îndesat, chiar Ponta.

N-am riscat să experimentez toată lista de comunicatori. Mi-a ajuns acest fragment care m-a făcut să înţeleg că există şi o dimensiune a tehnocraţiei care ţine de tradiţionala nesimţire şi de ignorarea unui sistem de relaţii fireşti între reprezentanţii Executivului şi cei ai presei, dincolo de inerentele nemulţumiri şi ale unora şi ale altora. Lipsa de reacţie la semnalul presei nu-l caracteriza pe Cioloş, cel pe care l-am cunoscut cu vreo zece ani în urmă, pe când era ministru la Agricultură, şi care la un semnal critic al Agenţiei a pus chiar domnia sa mâna pe telefon şi m-a invitat la o discuţie lămuritoare. Nu am pretenţia să facă şi azi acelaşi lucru – aflându-se într-o altă dimensiune ierarhică. Dar cred că, de pildă, oamenii săi de la comunicare ar fi putut să exprime deja un punct de vedere faţă de articolul “O gravă problemă de siguranţă naţioală: ministrul Palmer”, publicat în 29 decembrie. Nu neapărat dl Suciu sau dna Grădinaru, dar cineva de pe acolo…