„N-am un sfanţ”

Cui nu i s-a întâmplat măcar o dată să rămână fără bani? Tuturor. Atunci când unul dintre noi rămâne fără bani obişnuieşte să spună: „N-am un sfanţ”. Deşi expresia a fost folosită de străbunicii, bunicii şi părinţii noştri, sunt puţini cei care ştiu ce a fost, de fapt, sfanţul.
Din generaţie în generaţie s-a perpetuat expresia „N-am un sfanţ” care este sinonimă cu „Sunt lefter” sau „N-am niciun ban”. De unde vine expresia?
Se pare că pe la începutul anilor 1800 circula prin ţările Româneşti moneda austriacă numită zwanziger, echivalentul a doi lei. Numele ei adoptat de către români a fost sfanţul de argint. De aici provine expresia „Nu am niciun şfanţ”.
La fel a fost „românizat” şi leul. Istoria leului românesc începe în secolul al XVII-lea. La acea vreme, în principatele române se foloseau talerii olandezi ca monedă de schimb, care mai purtau şi denumirea de „löwenthaler”. Moneda „löwenthaler” avea gravată pe partea din spate un leu rampant. Din cauza pronunţiei dificile şi a desenului de pe monedă, românii au adoptat banul şi i-au dat denumirea de… „leu”. Simplu, nu?