Moștenirea lui Boc

Emil Boc și-a dat demisia. A făcut-o ca să “detensioneze” situația politică existentă. Și ca să demonstreze că nu ține cu dinții de scaun. Dealtfel, l-a mai pierdut odată. Scaunul. Dar l-a recâștigat cu grăbire, grație victoriei protectorului său în alegerile prezidențiale. Cumulate, cele două cabinete Boc au însumat 1.142 de zile. Nu dintre cele mai însorite. Guvernarea aceasta a început cu criza și a crescut odată cu ea. Probabil că nici un alt cabinet nu a întâmpinat atât de multe și diverse vicisitudini – politice, economice, sociale, morale și meteorologice – precum această guvernare de care lumea s-a săturat și n-a mai avut răbdare s-o tolereze până la capăt. Ar mai fi fost doar câteva luni – dar, ca deobicei, acestea sunt cele mai greu de suportat. A înțeles și președintele acest lucru și a catadixit să-și mazilească favoritul. Este bine știut că atunci când e să renunțe la oameni care l-au servit, președintele nostru n-are regrete. O face cu mare naturalețe. Și cu speranța că odată “capul lui Moțoc” livrat gloatei, aceasta se va liniști și-l va lăsa să lucreze în continuare pentru binele nației. Boc iese din guvern și intră în istorie. Ca cel mai slab premier al celui mai incompetent guvern al ultimelor două decenii. Mă pripesc, însă, spunând “slab”. Emil Boc practic n-a existat. A existat o persoană cu înfățișarea sa, dar purtând și etalând toate atributele celui care l-a inspirat. Nu spun manipulat pentru că termenul este prea specializat. O marionetă nu este manipulată. Este mânuită. Emil Boc a fost mânuit cu îndemânarea cu care mânuitorul ne-a obișnuit în cei 7 ani din cei 10 în care ar trebui să-l suportăm. Revin: ce lasă în urmă Emil Boc? Ce moștenire? Nimic altceva în afară de o națiune sărăcită, debusolată, încrâncenată, sătulă de politică și politicieni. Atâta și nimic mai mult…