Modelul Orban

Poate să apară ca o adevărată trădare de ţară recunoaşterea calităţilor unui lider european care pe deasupra mai este şi ungur: Viktor Orban.
Disputat şi contestat, la el în ţară ca şi în afara ei, premierul maghiar a reuşit să facă din una dintre cele mai mici ţări ale Europei, o prezenţă distinctă în materie de curaj şi demnitate. Desigur, i se pot reproşa multe – în primul rând poate autoritarismul cu care guvernează o ţară care nu a fost prea supusă niciodată în istoria ei. Nu i se poate reproşa însă îndrăzneala de a nu face ceea ce se aşteaptă de la el doar pentru a fi pe placul celor care fac jocurile. Nu puţine dintre măsurile de mână forte luate în ultima vreme au arătat că, la adăpostul unei majorităţi parlamentare confortabile, a ştiut şi putut să reteze tentaţiile arbitrare ale bancherilor, fără a se teme că, Doamne Fereşte, marile puteri financiare îşi vor retrage bine hrănitele “ambasade”. A acţionat poate populist, dar a făcut-o în favoarea şi în interesul cetăţenilor pe care îi guvernează. Nu s-a repezit să taie salarii şi pensii când a venit criza şi nici nu a cântat în struna directivelor occidentale când a fost vorba de interesele economice ungare. Cea mai recentă probă de verticalitate (ca să folosesc un termen drag unora de pe la noi) a dat-o atunci când a afirmat, contra curentului, dar în sensul logicii, că sancţiunile economice împotriva Rusiei seamănă cu a te împuşca singur în picior. Pentu că el a înţeles mai bine decât alţii că ponoasele embargourilor nu le vor trage cei mari şi bine plasaţi, ci cei mici şi aliniaţi cu forţa la cauze care nu le aparţin. Spre deosebire de alţi lideri “mici”, Orban n-a lătrat prin gardul protector al NATO la Putin şi nu s-a dat adept al teoriei “licuricilor”. Sub el, Ungaria a dezvoltat relaţii economice solide cu Rusia, relaţii care în interiorul Uniunii erau blocate de marile puteri şi n-a considerat că asta este o trădare a nobilelor idealuri capitaliste. Demnitatea şi curajul său i-au câştigat şi respectul oligarhilor europeni (care au demonstrat limpede că nu pun nici un preţ pe servilism şi umilinţă) şi al celor neeuropeni. Nu întâmplător, mica Ungarie, fără acces la căile maritime şi prinsă în corsetul graniţelor terestre este deja partenerul preferat al chinezilor, mai mult decât noi, care dincolo de vorbe n-am reuşit să facem mare scofală. Orban se situează în avanscena unei “rezistenţe” europene, alături de Slovacia şi de alte câteva puteri mici şi mijlocii, care nu mai este dispusă să aplice habotnic reţetele Bruxelles-ului.
Nu vreau să spun că ar trebui să facem din el un model. Ci că ar fi necesar să luăm aminte la un anumit tip de raţionamente şi de comportament care ne-ar putea scoate de condiţie umilitoare de simple instrumente ale mecanismelor discreţionare europene.