Modelul indian

În urmă cu vreo patru ani am însoțit o delegație oficială care făcea o vizită în India. Țară mare, cu potențial economic remarcabil, dar și cu un mare procent de sărăcie în cadrul miliardului său de oameni. Am văzut atunci un lucru remarcabil: toate mașinile oficiale folosite inclusiv de președinte și de primul-ministru aveau o vechime remarcabilă. Erau produse în țară, erau bine îngrijite, dar inspirau un aer vetust. Obișnuit cu defilarea de mașini supermoderne de la noi, mi-am exprimat nedumerirea față de niște confrați locali de breaslă. Aceștia mi-au explicat că nu vreo reglementare anume, ci bunul simț al demnitarului îl face să folosească aceste mașini care nu intră în conflict cu percepția oamenilor față de guvernanți, care trebuie să demonstreze modestie și grijă față de imaginea pe care o prezintă în fața oamenilor. Mi-am amintit aceste lucruri citind știrea potrivit căreia Administrația Prezidențială și STS-ul tocmai și-au cumpărat mașini noi, de lux, de peste un million de euro. Este doar o secvență din frenezia cu care instituțiile publice dau iama în oferta automobilistică de ultimă oră. Prefecturile au considerat că nu se mai pot descurca fără câte un Tuareg de teren de ultimă generație, în valoare de peste 50.000 de euro bucata. Până și directorul unui muzeu din Iași nu mai putea trăi fără o mașină de teren luată din bani publici, ca să nu mai amintim că fostul ministru al învățământului își tră-sese pe blat un Audi de peste 60.000 de euro pe care-l ținea în garaj de frica sindicaliștilor din învățământ. Legislația și reglementările din domeniul administrației publice sunt extrem de relaxate și de generoase. Constructorii și importatorii străini prosperă pe seama statului, care este cel mai pretențios, dar și cel mai generos client. Asta în timp ce producția internă este ocolită cu strâmbături din nas, iar falimentul uzinei de la Craiova poate fi pus direct pe seama refuzului autorităților de a da prioritate producției interne. „Daciile” și „Daewoo”-urile au fost considerate depășite, sub nivelul pretențiilor celor aflați în trecătoare funcții, de la care doreau să mulgă toate beneficiile posibile. În puține țări, din Europa cel puțin, diferențele dintre clasa conducătoare și cea a celor conduși au fost abordate cu o ostentație și o lipsă de bun simț mai mare ca în România. O țară care se scarpină prin toate buzunarele pentru a mări spre cota decenței punctul de pensie, nu are nici o problemă când e vorba să etaleze luxul de stat și de partid. Dintre multele modele la care am tras inutil cu ochiul, n-ar fi rău să ne oprim puțin și asupra celui indian. Măcar așa, ca un memento…