Modelul Cuza

Chiar dacă Alianţa Creştin Democrată (PNL-PDL) nu şi-a desemnat încă – oficial – candidatul la preşedinţie, aproape nimeni (ce excepţia, poate, a lui Predoiu) nu se îndoieşte că acesta va fi Johannis. Pentru mulţi asta este şi raţiunea mişcării făcute de cele două partide – aceea de a-i opune lui Ponta un contracandidat puternic, cu notorietate şi – evident, cu şanse.
Scepticii invocă două motive pentru care Johannis ar putea rata tentativa sa de a accede de la funcţia de primar la cea de preşedinte: primul – faptul că nu e “român”. Că, etnic, aparţine unei alte naţionalităţi. Au mai fost etnici care au candidat la preşedinţie, fără şanse şi este suficient să-l amintim pe Gheorghe Frunda. În cazul său, însă, a funcţionat un veritabil complex istoric ce făcea practic imposibilă asumarea de către majoritate a unei asemenea variante. Al doilea motiv – invocat şi de Ponta – este acela al religiei: într-o ţară majoritar ortodoxă, un neoprotestant n-ar reprezenta decât un eşantion minor.
Ambele argumente sunt circumstanţiale şi nu rezistă. Au fost alte tabu-uri celebre care au picat cu succes la testul electoral. Este suficient exemplul Americii unde, deşi Constituţia nu prevedea aşa ceva, părea de la sine înţeles că la Casa Albă n-ar fi putut accede două categorii: negrii şi femeile. Obama a distrus acest mit care operaţiune este pe cale să se desăvârşească dacă Hillary Clinton va decide să intre în competiţie.
În dezbaterile noastre electorale de până acum, originea etnică şi religia nu au constituit subiecte serioase. Nici măcar în cazul lui Vadim, despre care se ştia că aparţine unui cult evanghelic.
De ce ar fi acum acestea nişte subiecte?
Nu este exclus ca la ediţia din acest an a prezidenţialelor să se producă un fenomen pe care l-aş denumi “sindromul Cuza”.
În urmă cu 150 de ani, cele două ţări române sătule de dezmăţul fanariot au recurs la un truc pentru a-şi uni forţele şi creşte puterea, lucru care nu era pe placul “comunităţii europene” de pe atunci, alegând cu entuziasm acelaşi domnitor, pe Cuza, şi punând puterile garante în faţa unui fapt împlinit.
Un domnitor care a îndreptăţit unele speranţe, dar care a şi generat o serie de nemulţumiri pentru motive care nu-l făceau mult diferit de predecesorii săi. Atât de intense au fost acestea încât au generat o mişcare politică surprinzătoare: aducerea unui domnitor tot străin, dar din Germania.
De ce nu s-ar repeta acum, la un secol şi jumătate acest sindrom? La ieşirea din scenă a “fanariotului” Băsescu şi a clicii sale de exploratori şi după un exerciţiu “cuzist” de doi ani, în cursul căruia deosebirile faţă de precedenţii guvernanţi nu s-au făcut simţite cu pregnanţă, de ce n-ar accepta majoritatea electorală soluţia unui Carol autohton, ale cărui calităţi – sobrietate, seriozitate, onestitate – s-au făcut cunoscute în cursul exerciţiului său local, cu patru mandate succesive la administrarea unui oraş căruia a reuşit să-i confere carate europene? Şi – mai ales – care ar putea deschide mai lesne uşile acceptării noastre din partea celei mai importante forţe politice şi economice a Uniunii?
Este, bineînţeles, o speculaţie. Cred însă că ea poate fi luată în consideraţie în configurarea celor o sută de zile de campanie dură care ne aşteaptă.