Modelul „Comarnic”

Cu totul şi cu totul întâmplător, aş putea – vorba cuiva sus pus – să-mi dau doctoratul în problema canalizării din Comarnic. În sensul că fiind un locuitor sezonier al celebrei urbe, am străbătut aproape săptămânal „bulevardul” Podu Lung – aflat undeva la marginea localităţii – asistând la mai toate fazele operaţiunii de amenajare a canalizării şi a aducţiunii de apă potabilă în acest cartier rămas, din punctul de vedere al utilităţilor, pe undeva prin secolul trecut.

Locuitorii din zonă, permanenţi şi sezonieri, au întâmpinat cu mare bucurie proiectul care răspundea unor nevoi pe care administraţia oraşului se declarase neputincioasă în a le acoperi. 

Din lipsă de bani şi de interes. Ce lucrări se mai făceau, vizau centrul localităţii prin care se scurge traficul turistic şi unde primarul dotase, din banii pe care-i avea, promenada cu nişte minunate leagăne rustice, a căror lipsă comărnicenii o resimţiseră acut. A fost meritul Consiliului Judeţean de a fi aplecat urechea – şi fondurile europene – spre această nevoie. Numai că bucuria a durat puţin. Până când au început lucrările, în urmă cu vreo doi ani. De atunci încoace, săpăturile şi gropile neacoperite s-au ţinut lanţ, în ritmul şi pe măsura dotărilor tehnice ale unor firmuliţe anonime care se angajaseră într-o lucrare peste puterile lor. Drumul, de vreo trei kilometri, care lega şoseaua de pădurea Boncu, a fost impracticabil în majoritatea timpului. Cu noroiul până la genunchi, oamenii au străbătut luni în şir această Canossă a unor păcate neştiute. Bucăţica de uliţă betonată cu nişte bani rămaşi în preajma ultimelor alegeri a fost spartă şi lăsată în plata Domnului. Primele săpături au vizat introducerea conductelor de canalizare, la care nu s-a mai folosit nisip şi pietriş, garantându-se denivelările care au rupt multe planetare. Observaţia de bun simţ că o reţea prevăzută pe tot parcursul ei cu o conductă de 25 cm n-avea cum să preia debitul menajer fără a se înfunda şi refula nu i-a mişcat pe constructori, care s-au prevalat de faptul că asta era prevăzut în proiectul făcut probabil de un repetent la „instalaţii”. Câteva zile de lucru mai susţinut erau urmate, deobicei, de luni în care nu se mai mişca nimic – nici măcar grămezile de pământ care făceau drumul impracticabil. A venit apoi rândul unor noi săpături pentru reţeaua de apă. Alte firme au luat din nou la spart betonul şi la trasat tranşee, cu aceleaşi pauze lungi şi dese. Reclamaţiile oamenilor exasperaţi erau receptate cu ridicări din umeri de către un primar pe cale de a fi revocat pe motive de incompatibilităţi, care motiva că nu e lucrarea lui, ci a celor de la judeţ care erau prea departe pentru a vedea ce se întâmplă (sau ce nu se întâmplă) pe acolo. Au trecut doi ani şi accesul în zonă este practic blocat, în special în perioadele ploioase, iar oamenii s-au obişnuit să iasă în lume cu pantofi de rezervă pentru cizmele şi galoşii cu care înfruntă cotidian mocirla.

Şi iată că ies la iveală şi motivele. Iţele afacerii sunt complicate şi procurorii încearcă să dezlege o ghicitoare pe care majoritatea celor implicaţi o ştiu pe de rost: cum să furi cât mai mult posibil din banii alocaţi pentru reducerea inegalităţilor dintre sat şi oraş. Analiza cazului va fi folositoare şi pentru descifrarea a nenumărate astfel de alte „investiţii”, de prin toată ţara, pentru a căror derulare pun mână de la mână oameni de afaceri şi politicieni într-o remarcabilă devălmăşie transpartinică, care se derulează practic non-stop.