Moartea lui Ipu…

Pentru mine, momentul de vârf al creației lui Sergiu Nicolaescu rămâne ecranizarea nuvelei lui Titus Popovici intitulată “Moartea lui Ipu”, sub titlul de “Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Acest film părea să nu-i aparțină, prin limbajul de o extraordinară subtilitate și prin profunzimile investigației psihologice. Nu mai era filmul – spectacol cu care deja ne obișnuise marele regizor, cel atât de priceput în folosirea maselor de figuranți în recrearea istoriei eroice a unui popor mai adecvat compromisului decât eroismului. Iubit și hulit în aceeași măsură și pentru aceleași calități și defecte, Sergiu Nicolaescu a fost un autentic deschizător de drum în cultura cinematografică românească. Asemenea unui alt personaj istoric, s-ar putea spune că România a fost prea mică pentru anvergura sa profesională. Nu doar filmul istoric îi datorează câteva dintre titlurile emblematice, neegalate, dar și filmul de aventuri cu care a făcut o breșă considerabilă în tematica uzuală a producțiilor naționale. Serialul său polițist în care s-a autodistribuit cu generozitate în rolul emblematic al comisarului Moldovan a făcut epocă și a pus cinematografia românească pe picior de egalitate cu cele din țări cu tradiție. Remarcabilă și greu de egalat rămâne însă eficiența sa. Nici un alt regizor n-a folosit cu mai multă eficacitate resursele pe care le-a avut la dispoziție, Sergiu rupând tradiția producțiilor care se întindeau pe ani de zile cu ritmurile sale de-a dreptul stahanoviste. Altfel nici n-ar fi fost posibilă prolificitatea care face din el regizorul român cu cea mai cuprinzătoare operă. Și, cum de atâtea ori s-a spus că viața bate filmul, ora sa astrală a bătut la momentul Revoluției, când regizorul a realizat cea mai vastă și mai completă operațiune de manevrare a celei mai impresionante distribuții: de la microfoanele TVR-ului proaspăt eliberat de jugul ideologic, i-a umilit pe generalii și coloneii care n-au putut să facă altceva decât să asiste muți de uimire la indicațiile sale regizorale. În 22 Decembrie 1989, Sergiu Nicolaescu a intrat din film direct în politică și, cu o scurtă pauză și-a regizat și propriul rol de legiuitor. Poate nu atât de rafinat cum l-ar fi dorit esteții celei de-a șaptea arte, dar cu siguranță copleșitor prin anvergura forței sale de creație, Sergiu Nicolaescu a scris un capitol reprezentativ în istoria cinematografiei române. Moartea lui Ipu ni-l răpește din actualitate pentru a-l așeza în eternitate…