S-ar putea spune că într-un mod de-a dreptul miraculos preşedintelui i-au ieşit mai toate pasienţele. În primul rând, dorinţa sa fierbinte de a scăpa de Ponta. L-a scăpat strada sau, mai degrabă Oprea, pentru că de la acesta a început totul. Moartea motociclistului plus tragedia de la COLECTIV au constituit baza protestului public. Iar în baza acestuia, Klaus Iohannis se poate deda acum celei mai dragi preocupări: consultările.
Consultări cu toate partidele politice reprezentate în parlament. Ei vorbesc, el îi ascultă. Îşi mai şi notează câte ceva şi face ce crede de cuviinţă.
Prima surpriză oferită de preşedinte este refuzul de a-l valida ca interimar pe Duşa, cel propus de Ponta. Nimeni nu se aştepta însă la Câmpeanu – una dintre figurile şterse ale fostului cabinet. Şi – mai mult – membru al altui partid decât PSD. Solidaritate profesională (amândoi sunt dascăli, unul mai mare, altul mai mic)? Ştie Iohannis ceva ce nu ştim şi noi? Poate.
Deocamdată, însă, să ne referim puţin la aceste consultări. În prima rundă nimeni nu a venit cu nume. Este una de tatonare. Liberalii ştiu că dacă ar pronunţa numele lui Predoiu, strada le-ar sări în cap. Nu pentru Predoiu fac ei miting seară de seară. Este de preferat, deci, soluţia alegerilor anticipate. Soluţie greu fezabilă, aproape imposibilă. Ar trebui ca Iohannis să refuze două propuneri de premier, lucru care nu cred că se va întâmpla. Mai ales că propunerea pe care urmează să o facă social-democraţii a fost deja agreată în tratativele secrete duse cu Dragnea. Până atunci, însă, preşedintele a avut o găselniţă: aceea de a se consulta şi cu protestatarii. Frumoasă idee. Nobilă chiar. Dar cum o realizezi practic? Mişcarea asta de stradă nu are lideri. Ea este efectul aceluiaşi procedeu care l-a făcut preşedinte pe Iohannis: reţelele de socializare. Internetul. Folosit de data aceasta cu mult mai multă măiestrie. Se vede de la distanţă că nu este rodul întâmplării, ci al unor demersuri multiple, anonime. Orice persoană cu experienţă în domeniu recunoaşte aici metode profesioniste. Germenii unei “toamne” româneşti din care nu putea lipsi “mâna lungă” a serviciilor. Care au organizat şi canalizat o nemulţumire confuză spre obiective concrete. Cine a crezut că tragedia din club va abate atenţia publică de la persoana lui Oprea, s-a înşelat. Pentru că abia acum s-a creat o legătură puternică între cele două evenimente şi suportul lor: corupţia şi abuzul de putere.
Manifestaţiile de stradă au o logică a lor. Au mai fost – Piaţa Universităţii din 1990 sau campania pro Arafat din 2012. Ele reprezintă mijlocul prin care cetăţeanul obişnuit poate atrage atenţia autorităţilor. Spre deosebire de celelalte proteste, acesta bate mai adânc şi mai categoric: nu schimbarea persoanelor, ci a sistemului. Lucru extrem de dificil, aproape imposibil de realizat atâta timp cât sistemul este cel care ar trebui să se înlocuiască pe sine. Până atunci protestul rămâne o pată de culoare, iar invitarea reprezentanţilor săi la dialog, o formulă de curtoazie. Nu văd care ar putea fi procedeul prin care să fie selectaţi reprezentanţi autorizaţi mişcării. Pe ce criterii şi cu ce autoritate? Abia acum se deschide calea unor contestări majore, pentru că protestele s-au subminat unui “eu” colectiv, fără lideri. Iar, în cazul în care se va reuşi încropirea unei formule reprezentative, dialogul acesteia cu preşedintele nu va avea nici un efect, pentru că noul guvern nu poate fi făcut în stradă, iar partidele politice, aşa cum sunt ele, sunt garantele democraţiei.
Restul este un fel de “Cântarea României” în piaţă…
Adaugă un comentariu