Minoritatea care ne face „celebri” peste hotare

Prin 2001, l-am cunoscut pe norvegianul Harald Medboe. Obsedat de rromi, sau mai pe scurt ţigani, cum le spuneau atunci, ne-am împrietenit, deşi nu eram, de acord, uneori, cu ideile acestuia. Susţinea că noi românii suntem cam nazişti. Îi explicam, că după aproape cinzeci de ani de comunism, pentru noi, cei din est, nazismul este o glumă de prost gust. Chiar dacă el înţelegea destul de greu acest lucru. Am dialogat adesea contradictoriu şi chiar şi aşa am mers împreună din Sighetul Marmaţiei până la Constanţa sau Craiova pentru a discuta cu etnicii rromii.

„Nazismul” românilor, o iluzie

După zece ani în care a sosit constant în România, amicul Medboe a priceput că ,,nazismul” românesc este precum vorba lui Caragiale „avem şi noi faliţii noştri”. Fix „calici”, cum ar spune colegul lui Toma Caragiu din „Operaţiunea Monstrul” Octavian Cotescu.

Totuşi, zilele acestea, domnul citat  m-a căutat să-mi spună că vrea să vină, spre toamnă cu o echipă de la o televiziune din Marea Britanie, dar şi cu una din ţara lui natală, Norvegia. Îi lipsea însă, entuziasmul iniţial. L-am înţeles. Nazismul românesc, ce reprezintă doar o strictă iluzie, s-a dus spre hău, dar percepţia sa rămâne vie în anumite medii occidentale. Şi se vinde.  Precum umbrele din „Peştera” lui  Platon. Occidentalii vând uneori iluzia rasismului care ne lipseşte.

Oricum, din perspectiva plictisitor de scurtă a istoriei, nu mi-am imaginat niciodată că o să apar fotografiat într-o carte publicată în Norvegia. Am apărut. Foto – Medboe.  Eram cot la cot cu un amic arhitect şi mulţi rromi. De fapt, practic, stăteam „garanţie” pentru cele 50 de familii ce se aflau lângă groapa de gunoi a oraşului Constanţa. Îmi fluiera moartea pe la urechi. Amicul norvegian se dusese să aducă de la cea mai apropiată cârciumă vreo zece navete de bere. Eu şi arhitectul Bogdan reprezentam garanţia. Un etnic rrom, şef de trib sau şmecher peste gunoaie, nu m-am prins exact, mi-a explicat că atunci când se supără taie gâturi. Cu aroganţă, i-am explicat că nu îmi pasă, deoarece prefer să-mi ţin gâtul la mine. Oricum, reîntoarcerea lui Medboe a fost în acel moment pentru mine precum venirea biblică a lui Mesia. Scăpasem. În schimb, în Nord, de exemplu în Sighet, a fost decent. Nu mai puţin de 20 de familii de rromi, aflând că sunt personal un fel chestie ce dă cu numele prin presă, mi-au cerut să le rezolv problemele cu buletinele. Pentru că nu aveau. Elegant, ce să spun.  Două zile am bătut holurile Poliţiei cu cereri scrise de mine.

În căutarea trecutului

După ce, în urmă cu aproximativ trei ani, Medboe a reuşit să apară în presa centrală într-o poză explicând, dacă ar fi să îl parafrazez pe Labiş, cu primul cetăţean al ţării, Traian Băsescu, acum, evită contactele cu autorităţile româneşti. S-a lămurit. Doreşte doar să prezinte lucrurile echilibrat, deşi, aşa cum am discutat telefonic, este greu, pentru că şi occidentalii ne privesc ca pe nişte canibali care halim naţiuni conlocuitoare pe pâine. Iar prezentarea reală a faptelor, ruptă de contextul aşteptării publicului, reprezintă un proces dificil. Totuşi, şi de aici acest subtitlu, Medboe se va reîntoarce cu drag în România. Mai ales că, originile sale norvegiene au o sămânţă veche de câteva sute de ani românească.

Îngrijoraţi de respectarea drepturilor rromilor

El a venit in România pentru prima oară, în 2001, în Braşov. Am fost vecini de scară atunci. El povestea că, de fapt, se afla în căutarea oraşului natal al mamei sale ce era pe jumătate româncă, respectiv din Craiova. Dar, în drum, Braşovul l-a fascinat şi s-a oprit aici. A stat câteva luni. Frumos, boem. La un moment dat, pe aici, prin cartierul Bartolomeu, a dat peste un grup de ţigani „înfloraţi”. Şocul cultural l-a determinat să facă nişte poze. Aşa a apărut şase ani mai târziu cartea din Norvegia, aşa am apărut şi eu acolo şi aşa BBC va sosi din nou în România. Avem o minoritate „celebră” şi o majoritate occidentală îngrijorată de drepturile acesteia. Cum putem explica că nu suntem extremişti?