Mineriada portocalie

După 22 de ani, istoria se repetă. De data aceasta într-o formulă lipsită de violență fizică, dar încărcată de tensiunile acumulate în cei aproape șapte ani de guvernare de dreapta, dar mai ales în ultimii trei, când puterea portocalie s-a așezat ca o plagă peste întreaga societate. Odată cu demisia colectivă a organismului de conducere a PDL se desăvârșește procesul de prăbușire a edificiului politic care a cufundat România într-o profundă criză internă. Este “punctul zero” al unei dezagregări care probabil că va continua până la alegerile legislative din toamnă. În urmă cu doar vreo 3-4 luni mi se părea că, în ciuda marilor erori, a aroganței fără limite și a lăcomiei fără egal în vreun alt ciclu electoral, partidul prezidențial era destul de bine înfipt în solul electoral prin agenții săi de influență de la nivel local. Contribui la această impresie și relativa ineficiență a demersurilor opoziției unite, care pornise vijelios și scădea continuu în sondaje! Cursul pe care l-au luat evenimentele îmi permite să evidențiez etapele dezastrului portocaliu. Începutul a venit de nu se știe unde: un banal conflict între șeful SMURD, doctorul Arafat și oficialii Ministerului Sănătății, presați să demareze reforma clocită în cuibarele Cotrocenilor. Cu impetuozitatea-i tradițională, Băsescu se amestecă în ciorbă și îi recomandă doctorului să-și dea demisia. Urmează un val de proteste ale societății civile, care-l silesc pe președinte să dea înapoi și să retragă proiectul de reformă. Focul s-a declanșat însă, și se întinde în toată țara. Ceea ce nu s-a întâmplat când s-a aplicat brutala tăiere a salariilor și pensiilor se întâmplă acum. În Piața Universității manifestațiile se țin lanț, ca și în majoritatea orașelor din țară. Principala revendicare este demisia președintelui. Acesta tace mâlc și când lucrurile par că nu mai pot fi stăpânite, recurge la tactica lui Lăpușeanu oferă capul lui Moțoc-Boc! Credinciosul său instrument este convins să se retragă și este înlocuit cu un “Agamiță Dandanache” spilcuit și fals, adus de la un serviciu secret. Odată cu premierul se schimbă și jumătatea pedelistă a guvernului (de unguri și de ai lui Oprea n-au avut curaj să se atingă). Garda marilor hoțomani este înlocuită cu servitorii acestora, rezultând poate cea mai comică și mai incompetentă formulă de guvernare din câte au fost. Cu această oaste de strânsură, Ungureanu bate pasul pe loc, unica sa inițiativă fiind una de promovare a intereselor unor investitori străini față de care existau ceva obligații la vârf. Guvernul Ungureanu nu rezistă însă decât vreo 70 de zile și e trântit, surprinzător, de prima moțiunea de cenzură pe care o votează inclusiv pedeliștii. Rezultatul votului ia prin surprindere pe toată lumea și Băsescu se trezește în situația de a face gestul pe care se jurase că nu-l va face din motive de constituție. Incredibil aproape, guvernarea pedelistă este înlocuită de una socialist-liberală și se declanșează procesul de purjare a instituțiilor publice de balastul incompetent al promovărilor pe bază de cumetrie. Pe acest fond de degringoladă vin alegerile locale ce dau lovitura de grație partidului ce fusese pe cale să devină unic: PDL-ul pierde în serie mandate în zone tradiționale și din partid mare, se trezește unul mic spre mijlociu! Ultima etapă a dezastrului s-a consumat joi, când pe fondul degringoladei și a dezorientării generale, întreaga conducere și-a prezentat demisia. Boc, salvat in extremis de alegerile de la Cluj, declară că nu-i mai arde să conducă partidul, iar cei care ar mai putea să o facă sunt atât de compromiși încât nu mai îndrăznesc să iasă în față. Ce urmează? Probabil o asumare a responsabilităților de tranziție a celor care, prin mandatele pe care le dețin în administrația locală, mai au o brumă de autoritate…