Mascarada privatizării

Asaltul asupra “mormanului de fier vechi” – cum a fost definită industria românească – a început odată cu constituirea FPS-ului printr-o metodologie cel puțin discutabilă. Privatizările au avut două direcții: prima a fost aceea a întreprinderilor rentabile, de care statul era dispus, în mod inexplicabil să se lipsească, pe motiv că nu este un bun administrator. A doua a fost cea a unităților cu potențial în alte direcții decât profilul lor propriu-zis: au avut prioritate unitățile aflate în perimetrul central, pe care noii proprietari le-au ținut câtva timp de ochii lumii, după care le-au falimentat și le-au dat destinația de zone rezidențiale sau comerciale. Ceea ce a reprezentat industria propriu-zisă a intrat în vizorul marilor concerne internaționale care au dorit să lichideze o concurentă nedorită, cumpărându-le și apoi lichidându-le. Ceea ce a rezistat acestui atac concertat a fost categoria unităților de la care mafia politică putea să mai sugă fonduri prin presiuni și prin căpușare. Un astfel de exemplu este OLTCHIM-ul, de care s-a tras până când datoriile au început să preseze în mod insuportabil. Abia atunci, și la insistența FMI, care dorea să se închidă robinetele risipei, s-a luat decizia privatizării, într-o măsură care va rămâne, însă, de referință prin neadecvare. Cel de-al treilea “val” îl reprezintă decizia – impusă de asemenea de FMI – de a se numi la conducerea întreprinderilor de stat manageri privați și consilii de administrație formate din specialiști și nu din rentieri politici. TAROM, CFR Marfă, POȘTA ROMÂNĂ vor avea astfel de conduceri, de la care se așteaptă minuni, care în zilele noastre nu se mai produc. Dacă mai este cineva în afară de ministrul Silaghi care cred că noua conducere își va îndeplini mandatul de readucere pe linia de plutire a TAROM-ului, acela va trebui să aștepte patru ani, cât este termenul de grație acordat prin contract. În acești patru ani, managerul și membrii consiliului de administrație vor încasa o căruță de bani, abia la final ei putând fi mustrați dacă n-au reușit să atingă parametrii proiectați. Și este aproape sigur că nu o vor face. Și atunci unde este chichirezul managementului privat al unei companii de stat? În materie de privatizare, modele valabile rămân cele ale companiilor vândute pe bani puțini și care acum nu fac altceva decât să ne încarce nota de plată: BCR, Petrom, RomTelecom…