"Marţea neagră"

Există, fără îndoială, similitudini între operaţiunea de forţă a Parlamentului din această săptămână şi evenimentele din vara trecută (suspendarea), care să susţină opinia prezidenţială că avem de-a face cu o lovitură de stat în serial.

Termenul ca atare poate fi acceptat însă doar în ipoteza în care considerăm că Traian Băsescu şi-a asumat dictonul lui Ludovic al-XIV-lea: „L’etat c’est moi”. Ceea ce, în parte pare a fi real. De la pierderea puterii, mai întâi prin moţiunea de cenzură şi apoi prin alegeri, Traian Băsescu se erijează într-un nou Marat, un „amic al poporului” a cărui unică preocupare e binele public şi contracararea măsurilor abuzive ale unei puteri „profund corupte”. Deja funcţia sa în stat se manifestă printr-o suită practic neîntreruptă de dezvăluiri televizate ale adevăratelor, nocivelor semnificaţii ale tuturor acţiunilor guvernului şi parlamentului şi o la fel de neîntreruptă denunţare a acestora către instituţiile „verticale” pe care le mai controlează.

Episodul modificărilor aduse „pe şest” Codului Penal se înscriu în aceeaşi încercare de a rezolva rapid, şi pe baza nebăgării de seamă, a unor probleme insuficient sau eronat fundamentate. Că asemenea procedee nu prea mai au sorţi de izbândă o dovedeşte reacţia promptă pe care a generat-o tentativa din „marţea neagră” şi ecoul defavorabil pe care l-a avut în media şi mediile politice europene. Bomboaba pe coliva operaţiunii au pus-o însă „delimitarea” lui Ponta, care a lăsat lucrurile să se deruleze în absenţa sa şi buimăceala lui Antonescu, care a întors-o ca la Ploieşti în mijlocul scandalului.

Bref: o operaţiune firească şi necesară într-o societate democratică (ultima amnistie s-a produs în urmă cu peste zece ani) a fost deghizată într-un mecanism cel puţin dubios de favorizare, în faţa justiţiei, a clasei politice sub pretextul că aleşii nu sunt funcţionari publici, şi prin fixarea unor cote scandaloase a prejudiciilor care pot fi sancţionate. Circumstanţa agravantă este că nimic din ce s-a modificat n-a trecut prin filtrul instituţiilor specializate şi al dezbaterii publice. Iniţiatorii au pus, pur şi simplu, ţara în faţa faptului împlinit. A fost mană cerească pentru preşedintele înghesuit de propriile sale probleme să iasă din încercuire şi să lanseze un contraatac care, la fel ca şi în vara trecută, a găsit o susţinere de-a dreptul nefirească din partea unor guverne străine care, sub pretextul apărării democraţiei, nu se sfiesc să intre cu brutalitate în viaţa noastră politică de pe poziţii partizane.

Prin modul buimac prin care a acţionat şi reacţionat USL-ul în acest caz, dovedeşte că la multe dintre posturile sale de comandă nu se află persoanele cele mai indicate, dotate cu experienţă şi cu tact. Şi că pripeala nu este cel mai bun mod de a rezolva probleme a căror complexitate depăşeşte capacitatea de a face raţionamente corecte a acestor persoane.