Marea Ţiganiadă

Tot circul ăsta cu case regale, imperiale şi internaţionale, cu dinastii care-şi împart frăţeşte sceptrele şi supuşii teoretici, n-ar fi fost posibil dacă autorităţile n-ar fi apăsat mai mult decât trebuie pedala populismului şi a interesului electoral. Participarea unor înalţi oficiali – mergând până (sau plecând de) la preşedinte, la felurite sindrofii şi chiolhanuri cu pretenţii de evenimente reprezentative a făcut ca existenţa acestor ficţiuni să capete un soi de conotaţie oficială.

Evident că liderii autoîncoronaţi n-au pierdut prilejul de a-şi convinge adepţii că autoritatea lor este de necontestat atâta timp cât este validată de la vârful naţiunii găzduitoare şi nici pe acela de a-şi desfăşura activităţile ilegale pe bază de protecţie indusă. Politicienii îşi fac încă iluzii în legătură cu aportul electoral al etniei: la o populaţie estimată la peste două milioane şi ceva (sigur nu ştie nici INS-ul, care a înregistrat declaraţii, nu etnii), s-ar presupune că vreun milion de votanţi ar putea aduce succesul oricărei candidaturi.

S-a dovedit însă cu prisosinţă că ţiganii nu alcătuiesc un pachet electoral omogen, precum ungurii, şi că de cele mai multe ori nici candidaţii consângeni nu se bucură de voturile lor. Cu toate acestea, politicienii insistă, iar interesul lor determină din partea mass media o veritabilă escaladare a subiectului. Nu există nuntă sau paranghelie ţigănească care să nu fie relatată cu lux de amănunte, punându-se în evidenţă ostentaţia modului de viaţă şi al bunurilor unei categorii care, de regulă, nu este şi contribuabilă. Există, probabil, şi înţelegeri dubioase în care televiziuni sau publicaţii primesc „cadouri” necuvenite pentru a întări prestigiul şi autoritatea unor reprezentanţi de bază ai lumii interlope.

Decesul „regelui” Cioabă a fost un astfel de eveniment care a transformat peisajul media într-o mare ţiganiadă, cu tot cortegiul său de aspecte de un pitoresc vulgar, între care a strălucit inedita succesiune dublă a regelui şi împărţeala între urmaşi a unei suveranităţi imaginare.

Nu sunt ţiganii de vină că România devine o Ţiganiadă...