Mântuirea nu este un verdict final, dacă am făcut fapte bune

Părintele Pantelimon a ajuns la Mănăstirea Oaşa pentru că aici era părintele stareţ Iustin, dar şi alţi slujitori ai Domnului, pe care îi cunoştea. Dezvăluie cu sinceritate că nu ar fi putut merge în oricare alt lăcaş de cult şi, probabil, dacă nu era Mănăstirea Oaşa, nici nu ar fi ajuns călugăr.
La Braşov, a venit luni, la invitaţia Asociaţiei „Tinerii din ziua de azi” pentru a participa la conferinţa cu tema „Despre Frumuseţe”, la care au participat zeci de tineri.
Părintele Pantelimon s-a născut în 1976, nu a avut parte de o educaţie religioasă şi, cu toate că a fost credincios de mic şi a avut îndrumători în viaţa spirituală, s-a reconvertit la credinţă atunci când i-a întâlnit pe părintele Iustin, pe Alina şi Adrian Lemeni. Ei  l-au motivat să se întoarcă la credinţa ortodoxă. Asta s-a întâmplat în prima zi de facultate, în anul I – chiar la începutul vieţii de student. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, iar în 1999, la mai puţin de o săptămână de la absolvire, a plecat la mănăstire.
În 2000, de Sf. Andrei, în 30 noiembrie, a fost călugărit, după care, în 13 decembrie, de Sf. Spiridon, a fost hirotonit preot. La Facultatea de Arte Plastice a terminat secţia „pictură de şevalet”, nu arta sacră. La mănăstire, însă, a pictat icoane si s-a ocupat şi de un jurnal în imagini al vieţii de mănăstire, aşa apărând şi preocuparea pentru fotografie.
„Am ajuns la Mănăstirea Oaşa pentru oamenii de acolo, nu doar pentru Dumnezeu. Adică a fost o alegere, să zicem aşa, subiectivă. Pe părintele Iustin l-am cunoscut de când era student şi preşedinte la ASCOR (Asociaţia Studenţilor Creştin Ortodocşi din România – n.a.) şi mi s-a părut că are o viziune foarte sănătoasă asupra vieţii duhovniceşti, că pune foarte serios problema vieţii duhovniceşti şi că, alături de părintele Teofil, poate fi pentru mine un povăţuitor şi un model care să mă inspire. Mănăstirea Oaşa era o comunitate formată din tineri şi, chiar dacă eu eram student în anul  I când s-a constituit primul nucleu al comunităţii, am trăit alături de ei toate momentele lor importante”, ne spune părintele Pantelimon.

Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu
Părintele Pantelimon este recunoscut pentru faptul că este un apropiat al tinerilor. De ce? „Pentru că părintele Iustin a avut această viziune atunci când eram noi, la rândul nostru tineri. L-am avut ca îndrumător pe părintele Teofil Paraian, dar am fi vrut să avem şi o mănăstire care să ne primească, să ne înţeleagă şi să ne îndrume. Însă nu am găsit ceva care să împlinească această dorinţă şi atunci ne-am gândit să oferim noi ceea ce ne-a lipsit nouă când am fost studenţi – un astfel de cadru”.
„Singurul sens al vieţii este mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii”, mai spune părintele Pantelimon.

Există un înalt grad de rafinament al minciunii în lumea de astăzi
Duhovnicul tinerilor, după mai este numit, spune că una dintre căutările oricărui tânăr, de care el este mai mult sau mai puţin conştient, dar pe care o are, fără a fi foarte bine definită conceptual, este regăsirea sinelui. Tinerii încearcă să se înţeleagă pe ei. De asemenea, încearcă să înţeleagă lumea, rostul a ceea ce se întâmplă în lume, care este scopul şi sensul vieţii, al evenimentelor şi să Îl înţeleagă pe Dumnezeu.
„Un alt aspect de care trebuie să ţinem cont este faptul că există foarte multa înşelare în lume, există un înalt grad de rafinament al minciunii şi, pentru a identifica toate aceste capcane înşelătoare, este nevoie de îndrumare. Noi le vorbim tinerilor despre problemele pe care le au, iar atunci când vorbim cu ei, când ne adresăm lor, încercăm să le vorbim şi din interior. Din interiorul lor. Adică să ne adresăm întrebărilor pe care ei poate nici nu sunt întotdeauna conştienţi că le au, dar pe care le simt, şi să venim cu o problematică reală şi actuală – adică să răspundem acelor probleme pe care le au nu doar tinerii din totdeauna, ci în special tinerii din ziua de azi”, consideră părintele Pantelimon.

Înţelepciunea o cauţi la tinereţe
„Ceea ce vreau să le spun tinerilor este faptul că tinereţea este o vocaţie, nu doar o vârstă şi că orice tânăr trebuie să îşi lucreze simultan şi tinereţea, şi bătrâneţea. Acestea pot fi lucrate şi greşit  – adică pot fi şi tineri îmbătrâniţi, iar păcatul este cel care degradează, care degenerează orice realitate, inclusiv persoana umană, şi atunci, chiar dacă biologic sunt tineri, ei ajung îmbătrâniţi sufleteşte. De fapt, trebuie să ştii să porneşti pe o cale a tinereţii, iar credinţa ortodoxă este calea care duce de la bătrâneţe la tinereţe şi de la moarte la viaţă. Pe de alta parte, este şi un exerciţiu al bătrâneţii în tinereţe. Sunt şi tineri care sunt bătrâni în sensul că ei caută înţelepciunea, care este atributul prin excelenţă al bătrânului. Aşadar, pentru a ajunge la capătul vieţii un bătrân înţelept, trebuie să porneşti în căutarea înţelepciunii, atât la nivel conceptual, cât şi la nivel existenţial (adică a înţelepciunii nu doar teoretice, ci şi practice), deja de la vârsta tinereţii”, îşi încheie părintele Pantelimon dizertaţia pe tema călăuzirii tinerilor către creştinism. (newsbv.ro)