Lupul moralist

Profund îndurerat şi îmbrăcat în negru, preşedintele Iohannis a rostit rar şi apăsat: “Azi e o zi tristă pentru democraţia din România!” Stau şi mă întreb ce i-ar fi putut alina suferinţa. Demisia lui Ponta?

Cu siguranţă că ăsta ar fi fost medicamentul. Hai să nu ne facem însă iluzii în legătură cu democraţia. Îl doare în cot pe preşedinte de democraţie. După cum îl doare şi pe Ponta. Şi pe Gorghiu sau pe Blaga. Este doar un pretext pentru interesul personal. Iar interesul personal este reprezentat de accesul la butoanele puterii şi ale privilegiilor care decurg din aceasta. 

Întreaga secvenţă s-ar putea rezuma la un clasic “ridică-te tu ca să mă aşez eu!” Or, (o)poziţia asta prezidenţialo–liberală suferă de pe urma faptului că nu găseşte soluţii (altele decât cele electorale) pentru a-şi atinge scopul. Alianţa de la guvernare pare suficient de stabilă – o dovedeşte şi votul din Cameră, care îl precede (şi prevesteşte) pe cel din plen, de vineri, de la moţiune. Câştigătoare printr-un concurs de împrejurări – şi nu prin meritele personale ale unui personaj sosit în politică de doar câteva luni –a preşedinţiei Opoziţia a fost şi este frustrată de imposibilitatea de a accede la guvernare, indiferent de mijloacele pe care le foloseşte.

Inculparea lui Ponta – aşa întâmplătoare cum vrea să pară - a fost considerată momentul oportun. Atât de oportun încât însăşi agalele preşedinte a sărit ca ars la TV cerând demisia premierului. Numai că lucrurile au început să se complice, iar acesta nu pare dispus să se dea bătut atât de uşor. Mai ales că are în spate interesele unei întregi alianţe, nedispuse să cedeze ceea ce are în mână.

Votul din Cameră a fost prilejul unui şir de lamentări şi acuze care-şi au numitorul comun în aceeaşi realitate: aceasta este procedura legală! Imorală sau incorectă, dar legală. Şi atâta timp cât nu se găsesc resursele de voinţă pentru a o schimba, geaba sa lamentează ambasadele şi madam Livia Stanciu (cea care n-ar vrea să se schimbe nimic, totuşi).

Momentul este, desigur, reprezentativ, pentru încleştarea de volanul puterii a lui Ponta, dar şi pentru înalta demagogie prezidenţială. Iohannis relevă resurse nebănuite de tupeu atunci când deplânge faptul că legea nu e egală pentru toţi. N-a fost nici pentru el. Ar putea rămâne în istorie ca preşedintele care a fost ales având o condamnare la activ (indiferent de gravitatea faptelor) şi căruia nu i-a trecut nici un moment prin cap să se retragă din competiţia electorală până când justiţia nu-i clarifică definitiv situaţia. A accceptat cu seninătate miş-maşinăriile procedurale ale preşedintei Înaltei Curţi care a mutat termenele cum a vrut ea ca să-l scoată preşedinte înainte de o decizie finală, punându-l astfel la adăpostul imunităţii. Ar fi demisionat Iohannis, din respect pentru democraţie, dacă instanţa l-ar fi găsit vinovat de incompatibilitate? Mă îndoiesc. Ar fi invocat la rândul său faptul că ţara nu poate fi lăsată în haos şi că aşteptările celor care i-au dat votul nu pot fi înşelate. Imaginea României? Aia dintotdeauna. N-o făceau mai puţin agreabilă nişte demisii de onoare. Cum nu o fac nici acum.

Dacă până acum mai credeam în calităţile de persoană echilibrată şi decentă ale preşedintelui, acum m-am convins definitiv că nu are nici o jenă la a recurge la cel mai greţos discurs politicianist, pe măsura celui folosit de adversarii săi. Şi prin care-şi merită calificativul de lup moralist. Pentru că osul e os, mai ales dacă are şi ceva carne pe el.