Lupta cu eolienele

Într-o intervenţie exemplară prin claritate şi măsură la postul public de televiziune, ministrul Economiei, Constantin Niţă a încercat să limpezească confuzia din capul interlocutorului său, Mihai Constantinescu, lămurind cum este cu energiile rezonabile pe al căror soclu plânge cu lacrimi amare preşedintele Băsescu.
Eolienele astea – ca detaşament avansat al energiilor regenerabile – au prosperat în România datorită unor cauze specifice. În primul rând, datorită faptului că nemaiavând o industrie producătoare de noxe, România s-a trezit cu un excedent de “certificate verzi” pe care a putut să le scoată pe piaţă oferindu-le celor care deţin cote insuficiente. În schimbul certificatelor verzi, feluriţi investitori pot să monteze – în valoarea respectivă, instalaţii de producere neconvenţională a energiei: eoliene, baterii solare, instalaţii de bioenergie. Costurile acestor investiţii sunt subvenţionate de către guvernele ţărilor respective în proporţii stabilite de reglementările comunitare.
România a fost de la bun început o atracţie majoră. Aşa se face că s-au năpustit peste noi investitori din toate colţurile lumii care au profitat din plin de faptul că aceste costuri erau plătite de către consumatorul român, căruia i se majorează factura electrică în procentul respectiv.
Energiile regenerabile sunt costisitoare şi nu acoperă cheltuielile făcute pentru producerea de electricitate. Asta nu-i interesează însă pe investitori. Îl interesează pe consumatorul român care, de regulă, habar nu are ce este acest capitol din factura pe care o plăteşte lună de lună. Ca efect – negativ – al dezvoltării pozitive – a capacităţilor de producţie alternativă rămâne factura prin care cetăţeanul obişnuit subvenţionează de fapt acest progres tehnologic.
Mai multe ţări europene au luat deja măsuri de reducere a procentelor alocate acestui capitol care, în plină criză, le afectează economiile. Acelaşi lucru l-a făcut şi România. Doar că guvernul nu a explicat prea bine măsura dând prilej lobby-ului de specialitate să lanseze proteste, pe care politicieni de tipul lui Traian Băsescu le-au îmbrăţişat cu entuziasm. Astfel încât, în anul pe care l-a petrecut la pupitrul Energiei, ministrul Niţă a fost nevoit să se lupte din greu cu morile de vânt… electrice.
Niţă nu este, însă, un Don Quijotte. Contrar speculaţiilor care l-au însoţit, cum că nefiind de specialitate, nu cunoaşte prea bine mecanismele, a dovedit că le înţelege mai bine decât contracandidaţii săi la funcţie şi că ştie care sunt pârghiile şi mecanismele ce trebuiesc acţionate într-o asemenea situaţie. Şi chiar dacă, poate, Uniunea Europeană se va supăra pe noi, datoria guvernanţilor este să facă traiul celor pe care-i guvernează mai suportabil. Inclusiv prin astfel de măsuri.