Lui Ponta i-a trecut glonţul pe la ureche…

În iulie 2003, Victor Ponta obţinea titlul de doctor în drept din partea Universităţii Bucureşti, cu teza intitulată “Curtea Penală Internaţională”. Îndrumător ştiinţific i-a fost mentorul său, Adrian Năstase.
În 2012, o revistă online (Nature) lansa bomba: premierul României ar fi fost acuzat că ar fi copiat secţiuni ale tezei sale din publicaţii anterioare, fără a face referinţe exacte. Acuzaţia este formulată de un whistleblower anonim. Subiectul a fost preluat prompt de un jurnalist german care se făcuse remarcat în timpul suspendării lui Băsescu pe care-l susţinuse necondiţionat şi care a aruncat bomba exact pe fondul disputei dintre cei doi privitoare la participarea la Consiliul European. Un Consiliu Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi certificatelor Universitare, burduşit de suporteri prezidenţiali s-a grăbit să declare oficial că lucrarea premierului a fost plagiată. Ulterior, comisia a fost desfiinţată, iar o nouă comisie l-a exonerat pe premier de acuzaţie, pe baza unui raport făcut de ORDA, luat în considerare de Parchetul General care a emis primul NUP. Anul trecut, trei “muşchetari” – Neamţu, Papahagi şi Ofiţeru – au depus al Parchetul de pe lângă ÎCCJ o plângere penală, reluând acuzaţiile. Ieri, instanţa supremă a decis un NUP hotărât, specificând că plângerea ar fi putut să fie făcută doar de cel plagiat. Or, acesta – profesorul Ion Diaconu – nu numai că nu a făcut aşa ceva, dar a mai şi scris prefaţa volumului în care teza a fost publicată. Culmea este că analize recente au dus la concluzia că lucrarea din care s-ar fi inspirat Ponta fusese la rândul său inspirată de o altă lucrare despre care nu se ştie sigur cât de originală era.
Ce vedem aici? Că în materie de lucrări ştiinţifice de doctorat a domnit, mai bine de două decenii un haos total şi o lipsă cronică de criterii. Faptul că nimeni nu  putea verifica originalitatea unor lucrări – procedeele electronice de căutare şi identificare fiind de dată recentă – a făcut să înflorească o adevărată industrie a tezelor pentru care mulţi beneficiari nici nu mai făceau efortul de a le reciti după ce le achiziţionau de la specialişti în domeniu. Nu este, desigur, cazul lui Ponta, dar şi la el s-a manifestat relativitatea procedurilor de citare, într-un domeniu în care este aproape imposibil să se mai emită puncte de vedere şi exprimări originale. Dacă cineva şi-ar pune în minte să ia la puricat doctoratele din ultimii 20 de ani, cu siguranţă că procentul de lucrări originale va fi mai mic de un procent, iar numărul doctorilor s-ar reduce considerabil. Paradoxul face ca numeroşi doctori care şi-au obţinut fraudulos titlurile să ajungă ei înşişi în postura de îndrumători ştiinţifici!
Revenind la Ponta: nu cred că în cazul său se pune problema unui plagiat! Poate a unor neglijenţe, dar acestea ar fi putut să aibă consecinţe ireparabile. Imaginaţi-vă că completul de la ÎCCJ ar fi avut o componenţă partizană, de genul Curţii Constituţionale şi ar fi dat cale liberă Parchetului General să-l urmărească penal pe premier – lucru aşteptat cu nerăbdare de băieţii (şi fetele) dnei Kovesi. Ar fi putut să fie glonţul care nu trecea pe la urechea premierului…