Luăm sau nu copiii la înmormântare?

Puţine decizii sunt mai dificile pentru un părinte decât aceea de a hotărî dacă îşi duce sau nu copilul la înmormântarea unui bunic, a unui părinte sau a unei alte persoane apropiate. Din dorinţa firească de a-l proteja, mulţi adulţi aleg să îl ţină departe de ceremonie, convinşi că astfel îl feresc de o experienţă prea dureroasă. Alţii cred că participarea îl poate ajuta să înţeleagă mai bine ce înseamnă despărţirea şi îi oferă ocazia de a-şi lua rămas-bun.
„Dincolo de opinii, răspunsul nu ţine atât de vârsta copilului, cât de felul în care este pregătit şi însoţit. O înmormântare nu este, prin ea însăşi, o experienţă traumatizantă. Modul în care adulţii aleg să vorbească despre moarte şi felul în care rămân alături de copil sunt cele care pot transforma acest moment într-o experienţă de înţelegere sau, dimpotrivă, într-una copleşitoare”, explică psiholog clinician Gabriela Marc, lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei.
Potrivit psihologului, copiii observă rapid că în familie s-a produs o schimbare importantă, chiar şi atunci când adulţii încearcă să ascundă durerea: „Copiii nu au nevoie să fie protejaţi de moarte. Au nevoie să nu fie lăsaţi singuri cu ea”.

Există o vârstă potrivită?
Mulţi părinţi caută un prag clar de vârstă care să le spună când un copil este pregătit să participe la o înmormântare. Gabriela Marc spune însă că dezvoltarea emoţională nu urmează acelaşi ritm pentru toţi copiii.
Ea explică faptul că, până în jurul vârstei de 4-5 ani, cei mici înţeleg cu dificultate caracterul definitiv al morţii şi pot crede că persoana dragă se va întoarce. Între 6 şi 9 ani începe să apară înţelegerea faptului că moartea este ireversibilă şi îi priveşte pe toţi oamenii, însă explicaţiile rămân strâns legate de ceea ce copilul vede şi experimentează. Abia în jurul vârstei de 9-10 ani apare o înţelegere apropiată de cea a unui adult.
Specialista subliniază însă că aceste repere sunt orientative. „În cabinet am întâlnit copii de cinci ani care, pregătiţi cu grijă şi însoţiţi permanent de un adult, au traversat o înmormântare cu linişte şi curiozitate. Am întâlnit şi copii mai mari care au fost luaţi prin surprindere şi au rămas mult timp cu imagini şi întrebări pe care nimeni nu i-a ajutat să le înţeleagă”, spune ea.
În opinia sa, întrebarea esenţială nu este câţi ani are copilul, ci dacă este pregătit pentru ceea ce urmează: „Întrebarea cea mai importantă în acest context este dacă copilul este pregătit, informat şi însoţit sau doar dus la ceremonie”.

„Şi noi mergeam la înmormântări când eram mici”
Un argument invocat frecvent de bunici şi părinţi este că, în trecut, copiii participau firesc la înmormântări şi „nu păţeau nimic”. Gabriela Marc spune că această comparaţie trebuie privită în contextul social al vremii.
Potrivit psihologului, în urmă cu câteva decenii familiile erau mai numeroase, comunităţile mai unite, iar ritualurile legate de moarte făceau parte din viaţa de zi cu zi. Copiii asistau mai des la priveghiuri, înmormântări şi pomeni, astfel încât despărţirea nu apărea ca un eveniment misterios sau izolat, ci ca o etapă firească a vieţii: „Astăzi familiile sunt mai mici şi mai izolate. Tocmai de aceea, ceea ce altădată oferea comunitatea trebuie oferit conştient de adulţi: explicaţii, prezenţă şi siguranţă.”

Când poate deveni o înmormântare traumatizantă?
Una dintre cele mai mari temeri ale părinţilor este că simpla participare la ceremonie ar putea produce o traumă.
Gabriela Marc spune că trauma nu este provocată automat de întâlnirea cu moartea, ci de modul în care copilul trăieşte experienţa: „Trauma nu apare pentru că un eveniment este trist. Tristeţea face parte din viaţă, iar copiii au nevoie să descopere că ea poate fi trăită fără să îi copleşească”.
Specialista explică faptul că o experienţă poate deveni copleşitoare atunci când copilul este luat prin surprindere, nu înţelege ce se întâmplă sau rămâne singur cu emoţiile sale.
„O experienţă devine traumatizantă atunci când copilul este luat prin surprindere, nu înţelege ce se întâmplă, rămâne singur cu emoţiile lui sau nu are posibilitatea să se retragă atunci când simte că este prea mult”, spune ea.

3 elemente fac diferenţa
În opinia sa, trei elemente fac diferenţa. Primul este pregătirea. Copilul trebuie să ştie dinainte ce va vedea şi ce se va întâmpla în timpul ceremoniei.
Al doilea constă în posibilitatea de a avea un cuvânt de spus. Dacă vârsta îi permite, este important să simtă că poate spune dacă îi este prea greu.
Al treilea este prezenţa unui adult disponibil exclusiv pentru el. „În ziua înmormântării, acel adult nu are rolul de a organiza ceremonia, ci de a observa copilul, de a-i răspunde la întrebări şi de a pleca împreună cu el dacă simte că experienţa devine prea intensă”, spune Gabriela Marc.
Potrivit psihologului, atunci când aceste condiţii sunt îndeplinite, participarea poate avea chiar un rol important în procesul de înţelegere a pierderii.
„Atunci când aceste condiţii sunt îndeplinite, participarea poate deveni o experienţă profund umană. Copilul învaţă că durerea nu trebuie ascunsă şi că oamenii pot trece împreună prin momente foarte grele”, continuă specialista.

Când este mai bine ca un copil să nu participe?
Deşi participarea la înmormântare poate avea un rol important în procesul de înţelegere a pierderii, există şi situaţii în care absenţa este alegerea cea mai potrivită.
Gabriela Marc spune că un copil foarte mic, care nu a avut o legătură afectivă cu persoana decedată, o ceremonie foarte haotică sau lipsa unui adult care să îi fie alături exclusiv lui reprezintă motive întemeiate pentru a alege o altă formă de rămas-bun. Acest lucru nu înseamnă însă că pierderea trebuie ascunsă sau ignorată.
Potrivit psihologului, copilul poate fi implicat într-un ritual adaptat vârstei sale, care să îi ofere ocazia de a-şi exprima emoţiile şi de a înţelege despărţirea: „Ea poate lua forma unei vizite la mormânt câteva zile mai târziu, a unui desen, a unei lumânări aprinse împreună sau a unei conversaţii despre omul care a murit şi despre locul pe care îl va păstra în familie”.

Ce îi ajută, de fapt, pe copii?
În opinia Gabrielei Marc, întrebarea esenţială nu este dacă un copil participă sau nu la înmormântare, ci felul în care adulţii îl însoţesc într-o experienţă inevitabilă a vieţii.
„Copiii nu devin mai puternici atunci când sunt feriţi de toate durerile vieţii. Devin mai rezilienţi atunci când descoperă că pot plânge fără să fie certaţi, că pot pune orice întrebare fără să fie ruşinaţi şi că durerea nu trebuie ascunsă pentru a fi suportată”, subliniază ea.