Lovituri și contralovituri de partid

Traian Băsescu încearcă, pe toate canalele, să acrediteze ideea că suspendarea sa a fost, de fapt, ilegală și a reprezentat o tentativă de lovitură de stat. O spune cu un aplomb care, probabil, pe unii reușește să-i convingă. Mai ales pe aceia care nu realizează un lucru elementar: că în actualele condiții, de context și de relaționare internațională, un astfel de eveniment nu ar fi posibil. România este de aproape două decenii o țară cu un regim democratic, guvernată de o constituție (imperfectă, e drept) și de un parlament reprezentativ, ales în mod liber. Evocând această chestiune, președintele exprimă, de fapt, o propensiune totalitară cu adânci rădăcini în mentalitatea din care a plecat: ales în mod democratic, un președinte poate să-și impună voința, el știind ce e mai bine pentru popor, chiar dacă trebuie să treacă peste anumite „formalități” democratice. Exact același lucru credea și Ceaușescu: și el a fost ales – într-un mod mai mult sau mai puțin democratic - dar o dată ajuns la vârf, a considerat că ceea ce e bine pentru el, e bine și pentru țară și a acționat în consecință. Nu doresc să fac un paralelism între cele două figuri istorice. Vreau să spun doar că toată teoria pe care a expus-o zilele trecute referitor la modul cum are de gând să contracareze o eventuală nouă „lovitură de stat” are un substrat nedemocratic. Practic, intenționează să prevină o lovitură de stat (constituțională!) prin- tr-o altă lovitură de stat (și ea constituțională). Mai precis, prin blocarea mecanismului de funcționare a societății în cazul în care voința sa nu este respectată. Probabil că dacă cei care au redactat Constituția n-ar fi făcut-o cu gândul la persoane, ci la principii, nu s-ar fi ajuns într-o astfel de situație. Întreaga criză politică cu care se confruntă România încă de la primele defecțiuni ale Alianței D.A. este determinată de aproximațiile sau neclaritățile din legea fundamentală, în care atribuțiile puterilor sunt precizate la fel de schematic ca și modul de reglementare al conflictelor de competență. Constituția a fost elaborată în ideea că atât președintele, cât și Parlamentul joacă pe aceeași parte, cu aceleași reguli și asta chiar s-a întâmplat până în 2005. De atunci încoace, regulile „jocului” s-au schimbat, iar la această oră s-a ajuns în situația unei adversități totale, în cadrul căreia fiecare din părți nu face altceva decât să caute (sau să inventeze) mijloacele de interpretare legală prin care să o anihileze pe cealaltă. Asistăm în ultimele zile, la episoadele acestei competiții prin care fiecare parte își dezvăluie câte un element de strategie. O strategie care, în nici un caz nu vizează mai binele națiunii, ci mai binele grupării care crede că ea este cea care îl reprezintă: o suită de lovituri și contralovituri de partid sau de grupări de interese.