Legitimitatea revoluționară

Încerc să evit a vedea lucrurile - ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 17 ani - cu ochii de acum, cu ceea ce știm că s-a întâmplat și cum s-a întâmplat. Care era atmosfera, în 21 decembrie 1989, după cele întâmplate la Timișoara și știind foarte puține lucruri și într-o percepție distorsionată. Era, însă, limpede un lucru: niciodată până atunci regimul comunist din România nu fusese supus unei încercări atât de viguroase, atât de incredibile. Simplul fapt al unei revolte în masă părea de neconceput, în condițiile în care sistemul însuși era unul represiv, perfecționat în a preveni și împiedica orice formă de opoziție. În timp ce în jurul României se prăbușeau ziduri ale totalitarismului, Congresul al-XIV-lea al partidului comunist păruse să pună cruce oricăror speranțe, perpetuând la infinit o formă de dictatură împotriva căreia părea să nu existe antidot. Și, totuși, la Timișoara, avusese loc incredibilul: oamenii se împotriviseră sistemului, cu o hotărâre explicabilă doar prin lipsa de reguli a unor astfel de evenimente. Ecoul represiunii amplificase datele prin cutia de rezonanță a posturilor de radio cu tradiție în ascultarea „subversivă” și se vorbea, în șoaptă, bineînțeles, despre un număr incredibil de victime rezultate dintr-un măcel irațional. Parcă spre a nu acorda evenimentelor importanță, Ceaușescu plecase în Iran, pentru a se întâlni amical cu cei care-l răsturnaseră cu zece ani în urmă pe prietenul său, sahinșahul, lăsându-și „locotenenții” să rezolve problema. În seara întoarcerii din Iran, într-o ieșire la rampă fără precedent, Ceaușescu îi atinsese pe câțiva dintre membrii CPEX în fața camerelor TV, denunțând acțiunea „agenturilor” și a forțelor dușmane și dușmănoase. Apoi, în aceeași manieră ruptă de realitate, organizase mitingul din Piața Palatului, cel care avea să fie detonatorul cursului ireversibil al lucurilor... Deși istoria nu se face cu „dacă”, să încercăm să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă represiunea ar fi fost eficientă? Dacă mitingul atent regizat l-ar fi mandatat public să lupte împotriva agenturilor pe Ceaușescu? Dacă în loc să erupă într-un admirabil efort de eliberare, mulțimea s-ar fi întors cuminte acasă... A fost, cu adevărat, prima și definitiva condamnare a comunismului, chiar dacă oamenilor nu le era prea clar faptul că vor putea să scape, cu adevărat, de teroarea ideologică și adesea fizică pe care o exercitase vreme de aproape o jumătate de secol comunismul de import. Din evenimentele complexe, imposibil de regizat, a rezultat factorul ce a caracterizat pentru o lungă perioadă, viața politică românească: legitimitatea. Participarea la Revoluție, la formula sa intens mediatizată, a constituit certificatul de garanție al unei întregi pleiade de politicieni aflați în competiție directă cu cei care, într-un fel sau altul pierduseră această ocazie. A fost prima explicație a Pieței Universității și, mai apoi, a primei alternanțe democratice la guvernare. Ea rămâne și astăzi un criteriu de care unii țin cu dinții, în timp ce alții îl resping cu hotărâre. Și probabil că lucrurile nu se vor clarifica decât atunci când va dispărea, odată cu exponenții săi, această nefericită falie din societatea românească.