Legenda copacului spânzuraţilor din Şercaia

Conform unei poveşti scoase la lumină de „Bună Ziua, Făgăraş”, la Şercaia, cu o sută de ani în urmă, au existat un copac şi o practică demne de romanul lui Rebreanu, „Pădurea spânzuraţilor”. Oamenii şi-au tot pus capăt zilelor în copacul de la marginea satului, până i s-a dus vestea. O făceau în special saşii după anul 1900. Astăzi, puţini localnici mai ştiu însă istoria copacului spânzuraţilor, doar bătrânii aducându-şi aminte de el, vag, din poveştile aflate de la părinţii lor. Printre cei care mai ştiu ceva amănunte despre locul de spânzurătoare al saşilor din Şercaia se numără Valeriu Stângă (65 ani), de meserie şofer de ambulanţă.

„Copacul spânzuraţilor era pe vechiul drum al Gridului, un drum de ţară de 4 km lungime care făcea legătura între cele două sate. Pe ambele părţi ale drumului erau plute, iar în spatele lor se aflau grădinile cu pomi fructiferi ale saşilor. Oamenii se spânzurau de o plută anume, pentru că lângă ea se afla o altă plută tăiată şi foloseau trunchiul acela ca să se urce în pluta vecină. Povestea o ştiu de la tatăl meu. S-a întâmplat începând cu 1900 şi până în timpul comuniştilor. Despre perioada mai recentă se spune că oamenii se spânzurau deoarece comuniştii le confiscau averile, iar ei nu puteau trăi cu gândul că au fost lăsaţi pe drumuri”, povesteşte Valeriu Stângă pentru sursa citată. 

 

,,Spânzuraţi-vă, că tai copacul!”

Legenda, care în realitate pleacă de la tragedii adevărate, spune că cei care îşi luau zilele folosindu-se de un ştreang şi de o plută, erau în general saşi. Copacul cu pricina se afla pe terenul unui localnic, care sătul de atâtea spânzurători, a pus într-o zi o pancartă pe care scria: „Dacă mai vrea vreun sas să se spânzure, s-o facă până duminică, pentru că o să tai pomul!”

Satul avea o comunitate puternică săsească în secolul trecut. „Erau câteva străzi pe care locuiau numai saşi, pe care,  până în 1965 nu era niciun român. Astăzi nu mai este niciun sas în Şercaia, după Revoluţie au plecat toţi în Germania”, spune Valeriu Stângă.

 

Obiceiul datează încă din Evul Mediu

Se pare însă că povestea este şi mai veche şi datează încă din Evul Mediu, însă, spre deosebire de restul comunităţilor, s-a păstrat până mai înspre trecutul recent. Profesorul Ion Funariu a studiat această temă şi a aflat că mai toate satele aveau un loc pentru spânzuraţi. ,,În Evul Mediu în satele de iobagi de pe Ardeal, inclusiv în Şercaia (sat cu saşi nobili şi români iobagi), exista în câte un capăt de sat un aşa numit Deal al Furcilor. Furca însemna spânzurătoare. Iobagii care făceau activităţi ilegale erau pedepsiţi cu spânzurătoarea. Mulţi erau constituiţi în cete de haiduci, aşa că, dacă erau prinşi, ajungeau pe Dealul Furcilor. Zona era cunoscută ca loc de pedeapsă a celor ce nu se supuneau legilor. După 1848, când s-a desfiinţat iobăgia, practica a început să se mai rărească, dar nu a dispărut de tot. Deşi prin lege iobăgia se desfiinţase, asupririle încă nu s-a terminat”, explică profesorul Funariu. Drept dovadă spânzurătorile au continuat la Şercaia încă vreun secol, cu deosebirea că sinucigaşii o făceau acum de bună voie sau constrânşi numai de propria morală, nu şi de forţa de constrângere a legii scrise, ca pe vremuri. Un asemenea Deal al Furcilor ar fi existat şi la Făgăraş. ,,Zona unde erau spânzuraţi făgărăşenii era pe locul fostului târg de porci din 13 Decembrie. Vorbim de suprafaţa în care au fost construite blocuri în perioada comunistă. Înainte de blocuri aici a funcţionat un târg de animale, iar înainte de asta poiana cu pricina a fost un Deal al Furcilor”, a mai adăugat Ion Funariu. 

 

Profesorul Ion Funariu a descoperit prin arhive că mai toate satele aveau un loc pentru spânzuraţi.

 

Valeriu Stângă, unul dintre puţinii localnici care mai ştiu ceva amănunte despre locul de spânzurătoare al saşilor din Şercaia.