Lecția cutremurului

Cutremurul de vineri din Japonia ne-a readus în memorie experiențele de acest fel prin care am trecut și noi. S-au scurs 34 de ani de la marele cutremur care a făcut peste 1000 de victime și a pus la pământ câteva zeci de imobile reprezentative ale Capitalei – orașul care a avut cel mai mult de suferit. M-am aflat, atunci, ca ziarist, în miezul evenimentelor ce au urmat sinistrului din acea seară tragică și cel mai puternic sentiment rămâne acela al panicii care i-a cuprins mai ales pe cei care nu mai experimentaseră asemenea momente. Țin minte foarte bine și lipsa de metodă, de reguli, care a caracterizat majoritatea intervențiilor pentru salvarea celor prinși sub dărâmături. Îmi este greu să estimez – nici n-aș avea cum – câte dintre victimele îngropate sub moloz și-au găsit sfârșitul datorită intervențiilor utilajelor, la fel de greu de estimat ca și numărul celor care au murit datorită panicii și a încercărilor de salvare care i-a condus spre zonele cele mai expuse ale clădirilor – în special pe scări. Cutremurul din Japonia a fost incomparabil mai puternic decât cel din 1977 – 8,8 față de 7,4, pe o scală care creșre exponențial – și se poate constata deja că față de intensitatea seismului, numărul victimelor rămâne incredibil de redus. Secvențele difuzate de televiziuni ne arată surprinzătorul calm cu care japonezii au parcurs secundele cutremurătoare și lipsa oricăror semne de panică. După cum la fel de impresionant rămâne modul metodic și organizat în care s-a procedat la luarea măsurilor de salvare și izolare a focarelor distructive. Este rezultatul unei intense acțiuni educative și al creării de deprinderi corespunzătoare, într-o țară nevoită să conviețuiască cu această iminentă amenințare. România este și ea o țară cu grad de risc seismic ridicat. Cu toate acestea, părem să nu învățăm nimic din aceste lecții dure. Educația antiseismică este inexistentă, exercițiile care se mai fac din când în când au un aer de joacă, iar măsurile de consolidare a clădirilor afectate de seismele prin care au trecut amenință să devină morminte pentru cei care le locuiesc datorită încetinelii extreme cu care sunt consolidate. În 34 de ani doar 100 din peste 500 imobile cu „bulină roșie” au fost consolidate, iar ritmul în care se avansează tinde să ducă spre un orizont pe care generațiile noastre nu-l vor mai apuca. Între alte păcate de-ale noastre figurează și acela că nu suntem în stare să învățăm mare lucru din ceea ce ni se întâmplă.