La judecata colonelului…

Istoricul Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, spunea că ar fi fost bine dacă Gaddafi ar fi fost capturat viu. El ar fi putut fi astfel judecat pentru faptele sale, constituind un model pentru maniera în care se construiește o societate democratică. Dintr-un punct de vedere occidental, Cioroianu are dreptul. Altminteri, din acela al libienilor, nu are. Pentru că Gaddafi, în cele aproape patru decenii de regim autoritar, i-a făcut părtași la o bunăstare ce decurgea din principala bogăție a țării: petrolul. Nativii din Libia aveau – precum cei din Emirate sau din Arabia Saudită – un nivel de trai ridicat. Primeau tot felul de prime și compensații doar pentru faptul că erau libieni. Nici cu munca brută nu se prea onorau. Munceau pentru ei “sclavi” moderni veniți de prin toate colțurile sărace ale lumii. Amintiți-vă cât a durat, la debutul rebeliunii, evacuarea chinezilor, pakistanezilor, tunisienilor și marocanilor aflați acolo ca să muncească. Au trudit și români, în construcții și foraje, mai ales pe vremea lui Ceaușescu, de când datează și datoria de peste 60 milioane de dolari pe care Gaddafi, supărat pe soarta pe care i-am rezervat-o bunului său prieten, a tot tergiversat să o achite. Mai mult decât un tiran, Gaddafi a fost un tip excentric. Care și-a folosit resursele nu în cele mai curate scopuri. Răsturnarea sa de la putere de către NATO și principalele state occidentale interesate direct de petrolul libian, reprezintă mai degrabă pedepsirea sa pentru teroriști adăpostiți de el și pentru actele teroriste puse la cale în Europa și în lume de acoliții săi – fapte pentru care în nici un fel nu poate fi scuzat. Ca și pentru jena pe care o încearcă astăzi cei care de dragul petrolului i-au iertat afronturile și au făcut tot ce puteau ca să-l reintegreze în “lumea bună” a politicii – aceiași care astăzi salută cu satisfacție victoria democrației. Îmi permit să-l contrazic pe prietenul Adrian Cioroianu: este bine că Gaddafi a fost împușcat de ai lui. Se închide astfel o pagină de istorie plină de răspunsuri nefolositoare. Pe libieni îi așteaptă de acum un drum greu, pentru care nu sunt pregătiți. Nu sunt pregătiți nici pentru democrația de tip occidental (să fim serioși: dacă Gaddafi se comporta ca un președinte dintr-o țară cu tradiții democratice, câte zile credeți că ar fi rămas la putere?) și nici pentru calvarul lipsurilor de tot felul pe care-l vor îndura. În nici doi ani Libia va fi plină de nostalgici care-și vor aminti cu emoție despre cât de bine o duceau pe vremea tiranului. Câte ceva, pe această temă, le putem împărtăși și noi. Dintr-o perspectivă pur românească, răsturnarea lui Gaddafi nu reprezintă un prilej de bucurie. Vom pune cruce, la fel ca și în cazul Irakului, speranței de recuperare a datoriei istorice. Cât despre un loc la masa învingătorilor nici nu poate fi vorba: ni se va aminti mereu cât de greu și de târziu am rezonat la recunoașterea și sprijinirea insurgenților și vom rămâne doar cu amintirea celor vreo 3 milioane cheltuite aiurea cu croaziera în Mediterană a fregatei “Regele Ferdinand”…