La (ce fel de) mulți ani, români?

Sunt tare curios dacă măcar astăzi vrednicia candidaților și a echipelor lor de zgomote va lua o scurtă pauză pentru ca măcar în această zi de sărbătoare să nu se mai împroaște cu zoaiele de prin dosare, sau de prin filmulețele trucate sau adevărate. Dintr-un anumit punct de vedere, sărbătoarea națională pică prost în luna în care, de regulă, românii își schimbă (sau își păstrează) conducătorii, din patru în cinci ani. Și nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva și atunci, în 1918, în fervoarea emoțională populară, unii dintre politicieni nu erau cu gândul mai degrabă la funcțiile viitoare și la prada ce urma să fie împărțită, decât la idealul unirii românilor – votanți - între aceleași fruntari. Istoria are însă darul să păstreze pentru viitor doar lucrurile bune, cele nobile, pe celelalte dându-le uitării. Și iată că sunt încă odată curios ce se va păstra, peste decenii, în memoria colectivă, din arhiva acestui sfârșit de an și de ciclu electoral. Va rămâne cumva ideea că o forță reformatoare, condusă de un președinte voluntarist, susținut în ideile sale nobile de către românii responsabili, a reușit să convingă națiunea că rolul său trebuie să continue întru desăvârșirea misiei? Sau că cercurile conservatoare, conduse de mogulii care sug sângele poporului, au reușit să dea o lovitură mortală democrației, consolidându-și privilegiile prin impunerea la conducerea țării a unui exponent servil al intereselor acestora? Sau că un președinte abuziv, nededat la ale democrației, cu apucături dictatoriale și-a consolidat poziția – de pe urma căreia profită cu nerușinare cercurile personale de interese, compuse din politicieni veroși și oameni de afaceri obișnuiți să primească comenzi grase de la stat – în ciuda eforturilor unei opoziții democratice care l-a și demis – pe el și guvernele sale corupte – pe cale constituțională? Ori că electoratul, conștient, a decis să reprime abuzurile aceluiași președinte, acordând încrederea sa unei coaliții progresiste care a grupat principalele forțe politice în jurul unui program corent menit să scoată țara din criză și din izolarea internațională la care o condamnase un președinte incapabil să înțeleagă resorturile democrației? Sunt tot atâtea variante posibile, care au, la rândul lor, susținători necondiționați și contestatari acerbi. Astăzi, când „românii” (cuvântul preferat al campaniei) sărbătoresc pentru a 19-a oară Ziua Națională la 1 Decembrie, România pare mai dezbinată ca oricând. În loc de bucurie și de mândrie, avem parte de o răfuială continuă a cărei miză nu pare deloc să fie mai buna guvernare a României, ci acapararea pârgiilor de putere în favoarea câștigătorilor și în defavoarea perdanților. Niciodată, parcă – nici măcar în anii critici de după Revoluție, când țara nu se dezmeticise încă de pe urma beznei totalitare – demersurile de dezbinare nu au fost atât de intense și de consecvente, niciodată demagogia nu a atins cotele de nerușinare pe care le înregistrează acum, iar viitorul nu a fost mai incert. La mulți ani, români? Ce fel de ani?