La Brașov s-a inventat: Familia de tomberon

„Nu putem lăsa nimic. Ne e foame” Povestea a trei familii pentru care lumea începe cu scotocitul de gunoaie și se termină cu niște haine rupte duse copiilor și bucăți mucegăite de pâine ca festin. Deși, aproape irațional, pentru o țară membră a Uniunii Europene, unii dintre membrii familiei muncesc Foto: NICU, DIN GÂRCINI. Șomer cu state vechi în Tractorul. De 10 ani nimeni nu l-a mai angajat. După ce, pe plan mondial, conform celor de la Discovery sau Național Geografic, Brașovul a avut un maxim de imagine pentru „calitatea” de a avea un fel de urban safari, implicit turiștii ce vedeau celebrii urși de tomberon, putem demonstra, cu tristețe, că, în pretinsul nostru oraș turistic, există familii de tomberon. Aceste familii monopolizează gunoaiele publice pentru a-și câștiga existența. Mai exact, trăiesc din resturi. Astfel încât micile lucruri de care oricând vă puteți detașa devin pentru aceștia un profit casnic. Lumea lor începe din scotocitul de gunoaielor și se termină cu niște haine rupte duse copiilor și bucăți mucegăite de pâine ca festin. Deși, aproape irațional, pentru o țară membră a Uniunii Europene, unii dintre membrii familiei muncesc. Nicu are două certitudini: tomberonul și familia. Lui Nicu are tomberoanele lui. Zilnice. Vine din Gârcini. Mai are doi copii, dar și o operație prost făcută la picior. A lucrat ca și muncitor necalificat în fosta uzină Tractorul. A plecat în șomaj, acum mai mult de zece ani, iar acum ar privi șomajul precum miliardarii un nou profit nemuncit. „De zece ani nimeni nu m-a mai angajat. Caut prin gunoaie. Am vrut să-mi pun cartea de muncă la zi. Mi s-a cerut 200 de lei. Nu am. Supraviețuiesc împreună cu familia cum pot. Iar la copil nu renunț”. Spune el. Are un copil de cinci ani și o soție gravidă în șapte luni. Încerc să le fac o poză, femeia se ascunde. I-am dus trei plase de haine. Copilul este bucuros și vrea să se uite la pantofi. Tatăl, respectiv domnul Nicu, spune „nu umbla acum, lasă să ne facă ziaristul poze”. Este doar un început. De reportaj. Un reportaj trist. De la muncă, la căutat prin gunoaie Marian muncește. Soția sa, de doar 16 ani, nu muncește. Dar nici cei trei frați care stau în aceeași cameră cu el nu muncesc. Totuși locuiește cam departe de Brașov, în Budila. El, cu soția și cei doi copii ai lui și cu frații amintiți. Dar nu este singurul căsătorit. Unul dintre frați are și el o soție. Consolarea? „Măcar curtea este mare și copiii se joacă acolo”, spune acesta. Dar este trist. Pentru că, așa cum afirmă, „suntem doar noi nouă frați”. Unii cu soții. Într-o casă de chirpici de trei camere. De aceea, după muncă, zilnic, el se află la containere. Până la șapte sau opt seara. „Trebuie să mai câștig și eu ceva în plus”, spune el. La întrebarea noastră dacă el și soția sa au și acte legale, omul zâmbește. „Păi abia acum ea are 16 ani. Și avem doi copii. Iar ea nu are nici certificat de naștere”. „Veniți zilnic?”, întrebăm. Nu. Dar, totuși, dacă nu vine el, la acel container vin frații lui. Motivul: „Nu putem lăsa nimic. Ne e foame. Iar tot ceea ce câștigăm împărțim”. Caută în gunoaie așteptându-și copiii de la școală Valeria Pancu are 39 de ani și 9 copii. Are un program prelungit de tomberon. Pentru că își așteaptă direct acolo copiii ce vin de la școală, iar unii vin direct de la Budila. Îmi spune că și-a învățat copiii să aibă grijă unii de alții. Mâncarea preferată a acestora? „Fasole fără carne și pâine adunată din tomberoane”. Este supărată că statul nu se implică. „Nu vreau să îmi părăsesc copii. Stăm aici la mila fiecăruia. Dacă nu stau eu, stă soțul. Nu am gaz, calorifer sau televizor. Dar vreau să muncesc. Dacă cineva m-ar chema, la negru, să spăl scări, mă duc oricând. Dar acum tot ce fac este să adun resturi”. Falsul, ca pretext al implementării sărăciei Acest articol mi l-a inspirat o „familie de tomberon” din zona mea. Acei cetățeni nu au vrut să apară în acest articol pentru că au un copil la aceeași școală unde învață și copilul meu. Le-am respectat demnitatea. Deși în acel loc insalubru stau adesea de la bunici până la nepoți. Totuși, este foarte trist să remarcăm că societatea cavernelor, a peșterilor omului preistoric, s-a reinventat acum în acea a tomberoanelor dintr-o democrație de mucava. Poate pentru că pretinsa implicare a unei societăți atrofiată în demnitate și aflată în disoluție, dar hiperbolizată în trufia unor neica nimeni ce dețin puterea efemeră ce este fundamentat prin realizarea unui stat dual prin falsitatea sa, determină o sărăcire în masă. Iar exemplele amintite de noi nu sunt excepția de la regulă, ci pot continua. Până pot deveni regulă. De ce?