La arme, cetăţeni!

Vizita vicepreşedintelui american, precedată de cea a secretarului general NATO, face parte din campania de resuscitare a alianţei nord-atlantice, a cărei existenţă căpătase un curs incert după implicarea nefericită în conflictul iugoslav şi antrenarea sa în rezolvarea problemelor Americii în Orientul afgano-irakian. Tot mai multe voci se întrebau dacă alianţa mai este necesară fără o contrapondere şi în condiţiile în care noţiunea de „război rece” părea să fi apus definitiv. Urmarea a fost că multe state membre şi-au redus serios cheltuielile militare, renunţându-se chiar şi la proiectul unei forţe de intervenţie europene care ar fi trebuit să întărească alianţa. Şocul a fost resimţit în special de industria de armament a Statelor Unite, ale cărei comenzi au scăzut îngrijorător odată cu încheierea operaţiunilor pe marile teatre de război.
Întâmplător sau nu, criza din Ucraina a venit la ţanc. Adică s-a întâmplat când trebuia să se întâmple pentru a face să se agite spectrul unei conflagraţii. Până şi ceea ce putea să pară o stângăcie strategică a Uniunii Europene - tentativa sa de extindere în zona de influenţă a Rusiei – poate fi interpretat acum ca un pas deliberat. Iar dacă agitaţia pro-rusă din Ucraina nu s-ar fi manifestat, cu siguranţă că se găseau pârghiile  care să o pună în mişcare.
Cât de îndreptăţiţi sunt ruşii să reacţioneze la ofensiva vestică în flancul lor occidental nu mai are importanţă. Eticheta a fost pusă şi toată frazologia mediatică se axează pe o foarte teoretică dispută între forţe „democratice”, „prooccidentale” şi cele „pro-ruse”. Că ambele tabere sunt compuse din aceeaşi exponenţi ai sistemului oligarhic construit de către liderii de la Kiev, indiferent cum s-au numit şi s-au denumit ei, iarăşi nu mai are importanţă. Semnificativă este ideea revenirii la războiul rece şi la conflictele latente care au alimentat vreme de mai bine de o jumătate de secol cursa înarmărilor.
De la criza din Caraibe încoace nimeni nu s-a mai gândit în mod serios la posibilitatea izbucnirii unui nou război. Soluţia adoptată a fost echilibrul terorii, la adăpostul căruia marile puteri antagoniste puteau convieţui.
Criza economică a amplificat însă dificultăţile prin care trece complexul industriilor strategice. Ieşirea o reprezintă augmentarea pericolului reprezentat de puseele hegemoniste ale lui Putin. Occidentul democratic trebuie să facă faţă acum şi Rusiei necomuniste. Cum? Întărindu-şi capacităţile militare. România, aflată în coasta conflictului, e prima vizată. De aici şi îndemnurile lui Rasmussen şi sfaturile lui Biden. Indiferent de unde, trebuie să scoatem banii pentru avioanele F16 şi pentru celelalte furnituri care au, chipurile, rolul să ne mărească capacitatea de a rezista unei eventuale agresiuni. Foarte puţin probabilă dar, nu-i aşa, paza bună trece primejdia rea. Mai ales când ai pe căciulă musca scutului antirachetă.