L-a salvat doamna Nuland pe Tănase?

Scriam într-un comentariu recent că cea mai proastă „afacere” pe care ar putea să o facă Guvernul în acest moment ar fi să-l convingă pe Stelian Tănase să dea curs cererii şefului Comisiei de Cultură din Camera Deputaţilor, Georgică Severin, de a-şi da demisia din funcţia de preşedinte al TVR. Confruntat cu presiuni din partea reprezentanţilor Puterii din Consiliul de Administraţie, pe de o parte, şi cu atacuri venite chiar de la vârful Alianţei care l-a propus şi numit, Stelian Tănase putea foarte bine să facă un gest care ar fi avut urmări dintre cele mai neplăcute pentru „beneficiari”.
Încerc să-mi imaginez cum ar fi sunat declaraţia dnei Nuland, de la Departamentul de Stat, pe acest fond. Mă îndoiesc că ar mai fi folosit aluziile la adresa acelor guverne care, sub „pălăria” NATO, comit acţiuni contrare principiilor democratice. Poate că atunci numele lui Viktor Orban ar fi fost evocat „în clar” cu referire la naţionalism şi la principiile neliberale, alături de numele lui Ponta în legătură cu protecţia parlamentară a corupţilor şi cu presiunile la adresa presei. Mă mir chiar că nici un comentator nu a sesizat faptul că singura acţiune reproşabilă din această categorie se referea la postul public de televiziune şi la preşedintele său, pe care Victor Ponta l-a evocat, imprudent, chiar în timpul vizitei sale în America.
Dacă presa privată este tratată într-o manieră prevenitoare - premierul rezumându-se doar la a pomeni, din când în când, faptul că unele posturi de televiziune (ştim noi care) sunt devotate trup şi suflet preşedintelui, cea publică are parte de un cu totul alt regim.
Ostilitatea marcată vine din frustrarea că aceasta nu se face preş în faţa aleşilor şi are tupeul nu doar să critice, dar şi să dea atenţie mai mult decât ar fi decent, opoziţiei. Situaţia devine cu atât mai delicată cu cât preşedintele Televiziunii a fost propus de actuala opoziţie care pe vremea când l-a recomandat era la putere şi a fost confirmat de actuala putere pe când era încă „căsătorită” cu opoziţia. Din această dilemă nu se putea ieşi decât prin demisie, ceea ce, din fericire nu s-a întâmplat. Şi nu doar că nu s-a întâmplat, dar poziţia preşedintelui TVR a devenit poate mai puternică prin cec-ul în alb conferit de doamna Nuland prin declaraţia amintită.
Un lucru mă intrigă: pe ce fel de reacţie, la nivelul „Marelui Licurici”, a contat preşedintele Băsescu, care dejuna, o zi după avertismentele amintite, în compania fratelui său popular de la Budapesta, pe care Washingtonul tocmai îl făcea responsabil de ignorarea elementarelor principii ale democraţiei? Ce este mai puţin lăudabil, ca să folosim un eufemism? Să nu respecţi liberatatea presei sau să coalizezi cu prietenii neprietenilor tăi?