Justiţia teleghidată

Cu siguranţă că Dan Voiculescu nu este cea mai carismatică figură din zona politicii. Carisma, însă, nu trebuie să funcţioneze ca o circumstanţă în evaluarea persoanelor. Au fost şi sunt destui politicieni antipatici, dar eficienţi, după cum sunt şi dintre cei agreabili, plăcuţi, dar complet ineficienţi.
Despre “profesor” se poate spune doar că, atunci când a depăşit zona afacerilor, pentru care are o predispoziţie naturală şi a acţionat în politică, a reuşit să obţină maxim de rezultate cu minim de “investiţii”. Aşa se face că partidul său, care n-a câştigat vreodată vreun curs electoral, se află în avanscena politicii, fără întreruperi, din 2000, fiind în majoritatea timpului la putere, graţie alianţelor reuşite încheiate.
Preşedintele fondator al umanismului/conservator s-a dovedit însă, întotdeauna, un aliat incomod şi un adversar redutabil. După episodul nefericit al “soluţiei imorale” când Băsescu a trebuit să se căciulească în faţa mogulului pentru a-şi accede formaţiunea politică la putere, între cei doi s-a născut o idiosincrazie totală, antipatia şi adversitatea depăşind cotele comune şi mergând până la tentative reciproce de demolare.
Dintre numeroşii adversari politici ai lui Băsescu, doi s-au detaşat cu precădere. Primul a fost Năstase, iar al doilea Voiculescu. Împotriva ambilor, preşedintele în exerciţiu a declanşat ofensive cu tot “armamentul” din dotare – recte instituţiile “verticale” populate cu oameni credincioşi lui, care n-au precupeţit nici un efort de a duce la îndeplinire misiunea. Aceasta fiind anihilarea, prin orice mijloace a celor doi “inamici publici”.
Fapt este că şi împotriva lui Năstase şi împotriva lui Voiculescu, etichetaţi drept “corupţii de serviciu”, instituţiile specializate n-au mers pe exploatarea suspiciunilor de fond, vehiculate în special de presă, ci pe ce s-a nimerit să iasă mai uşor şi mai repede, în jurul celor doi ţesându-se o veritabilă plasă de siguranţă, prin ale cărei ochiuri “peştii cei mari” să nu poată scăpa. Năstase a fost rezolvat ceva mai rapid, şi cu ajutorul celor din partidul său, dar cu Voiculescu lucrurile au mers mai greu. Sunt sigur şi-l cred pe cuvânt pe Traian Băsescu că n-a chemat la Cotroceni nici un procuror căruia să-i spună: luaţi-l pe ăsta! Ştiu însă că nici nu era nevoie, procurorii (unii dintre ei) intuind cu exactitate ce au de făcut. Având de partea lor o parte a opiniei publice şi a mass media, l-au târât pe mogul în vreo trei procese dintre care cel mai avansat este pe cale de a-şi face cunoscute deciziile în momentul în care scriu aceste rânduri. Şi de a-i pecetlui soarta în sensul dorit. Pentru că mi-e greu să cred că cineva şi-a închipuit, după intrarea în malaxorul Justiţiei, că Voiculescu mai are vreo scăpare. O justiţie care acţionează independent şi după bunul plac, care ţine cont doar de probele care îi servesc decizia telecomandată, respingând fără explicaţii orice altă probă, care ignoră deciziile precedente, diametral opuse, reprezintă după mine un veritabil pericol public. Nu mi-aş dori să intru, nevinovat fiind, pe mâinile unui complet ca cel care-l judecă pe Voiculescu. Pentru că aş şti că n-am nici o speranţă. Ne aflăm în faza unui fenomen pe care l-aş asemui cu cel din perioada lui Bush, de după atentatele teroriste. Practic, justiţia îşi arogă misiunea de a nu lăsa nepedepsit nici un presupus atentator la valorile anticorupţiei, chiar cu preţul “torturii” juridice. Scopul scuză mijloacele.
Scopul cui?